Încep prin a vă spune că românii trăitori în zbuciumatul și binecuvântatul ținut românesc al Sibiului continua să-i păstreze, la loc de cinste, atât faptele de înalt patriotism, cât și plăcutele și tristele amintiri, lăsate de urma pașilor lui Avram Iancu, pași preumblați pe străzile vechiului burg imperial. Ca și pe ulițele unor sate mărginene învecinate. Dovadă că frumosul său nume de renume, deopotrivă biblic și românesc, a fost dat unei străzi medievale și unei mai tinere Aule Universitare. Dar și a unor prestigioase unități de învățământ primar și liceal. Iar dacă vom străbate aleile Muzeului ASTRA din pădurea “Dumbrava Sibiului”, atunci vom putea admira un întreg crâng de case și gospodării din bârne și grinzi de lemn, meșteșugit cioplite și clădite peste “meterezele” din bolovani de râu și lespezi din stâncile Munților Făgăraș. Ineditele exponate moțești fiind desprinse din zestrea cea mai de preț a vetrei sătești și țărănești a Vidrei, așezarea natală a Iancului. La care, spre sfârșitul anului viitor se va mai adăuga și o multiseculară bisericuță, de curând mutată din așezarea moțească Vința-Lupșei Văii Arieșului. Făcând precizare că în mijlocul acelui crâng moțesc, o prea cuminte și învechită căsuță vestește vizitatorul că se află în fața unei așa-zise “Școli primare secrete”. De ce o numesc astfel și de ce nu o fac și ghizii-muzeografi sibieni? Pentru că, bag-samă, nu știu cum că în mica ei tindă, preoții și cantorii bisericuței românești din Vidra, știutori de puțină carte, îi învățau pe copiii și pe părinții acestora analfabeți, atât tainele slovei scrise românești și a cititului, cât și cel al vorbitului corect în grai strămoșesc. Și o făceau nu cu știrea și încuviințarea răuvoitoare a reprezentanților orânduirilor străine austriece, urmate de cele ale șovinismului brutal unguresc, secuiesc și săsesc. Politici de deznaționalizare și îniobăgire a populației românești majoritare, folosind perfida denumire latinească “Unio Trium Nationum”. Așadar, în astfel de condiții vitrege au deprins a scrie și citi atât stră-străbunicii viitorului “Crăișor al Munților”, cât și bunicii și părinții acestuia. Apoi, peste drum de bătrâna și maiestoasa clădire a “Împăratului Romanilor” din Sibiu, înscrisul unei plăci comemorative, de pe frontispiciul unei vechi case de locuit, anunță trecătorul că acolo Avram Iancu și-a găsit loc de strădanii revoluționare și de fugară odihnă. El fiind, în câteva rânduri, oaspetele incognito al Sibiului imperial, cu guvernator mult mai străin acestor locuri decât era înaintașul său. Adică: cultul cărturar sas, baronul Samuel von Brukenthal, născut în Nocrihiul văii agnitene și sibiene a Hârtibaciului. Dezmierdatul “Avrămuț al Iancului” venind la Sibiu atât înainte, cât și după prima Mare Adunare Națională a Românilor Ardeleni de pe Câmpia Libertății a Blajului, din luna mai a anului 1848. Acestea fiind printre puținele momente potrivite apropierii revoluționarilor trasilvăneni de înțelesul firesc al sfaturilor chibzuite și înțelepte ale conducătorilor religioși ai celor două biserici naționale ale românilor: Mitropolitul Ortodox al Ardealului, Andrei Șaguna, și Episcopul Greco-Catolic, Ioan Lemeni. Mai-nainte ca acesta din urmă să mascheze propria lui trădare a idealurilor naționale ale adevăraților lideri ai revoluționarilor români.
Mai zilele trecute (respectiv, duminică, 8 septembrie), acei români ardeleni adevărați (din păcate tot mai supărați și dezamăgiți de mersul anapoda al țării), din nou au coborât sau au urcat drumurile văilor Crișului Alb, Arieșului și Mureșului, pentru a ajunge într-un târziu, în sunetele clopotelor și în cântările de toacă, în întinsa poiană tomnatică și ruginie a dealului de deasupra Țebei. Acolo unde, lângă bătrâna biserică ortodoxă a satului stă îngânduratul și mult prea obositul “Gorun al lui Horea”. Și pentru că auziseră că trunchiul său este tot mai întristat de soarta neamului românesc, cei mai tineri reprezentanți ai moților din “ȚARA DE PIATRĂ A DACIEI FELIX” au venit să-l îmbărbăteze și să-l ocrotească împotriva vânturilor și furtunurilor vremii și vremurilor. Și s-au așezat cu mândrele lor cocarde tricolore prinse în piept în chiar imediata lui apropiere. Adică: lângă tăcutul și înfloratul mormânt tomnatic al lui Iancu. Și au rămas acolo, în stare de veghe, lângă Crucea de la căpătâiul acelui mormânt, toți tinerii care au pornit pe jos, în urmă cu o săptămână, tocmai din vârful “Muntelui Găina”. Numai că până să fi ajuns în vatra satului Țebea, lor li s-au mai alăturat și alți numeroși tineri români din ținuturile Câmpenilor, Băii de Arieș, Abrudului, Roșiei Montane și Bradului, precum și din satele Lupșa, Sălciua, Avram Iancu, Bucium-Șasa, Bucium-Poeni, Curechi, Gura Barza, Crișciori, Țebea și Vața. Slujba religioasă de parastas, ca și adunarea comemorativă care i-a urmat, a fost întregită de o înălțătoare serbare câmpenească. Și, astfel, toți protagoniștii ei, inclusiv profesioniștii Televiziunii Române și ai Postului Național de Radio, aveau să merite sincerele noastre felicitări și mulțumiri! Noroc cu acele transmisiuni în direct, că de nu, cine altcineva să le mai fi adus aminte nepăsătorilor și uitucilor că în urmă cu 147 de ani se stingea din viață Avram Iancu. Nici că chinuitul și obositul său trup se odihnește în acel pământ lutos al Țebei. Precum nici că în clipa morții sale, mult prea necăjitul “Crăișor al Munților” încă nu împlinise vârsta de 48 de ani!
Poate că cititorii fideli ai singuraticului meu ziar mureșean “Cuvântul Liber” își mai reamintesc că în repetate rânduri îmi exprimasem, în scris, încrederea că sibienii se vor învrednici, odată și odată, să roage un om de mare ispravă care să dăltuiască, cu măestrie, frumosul chip al Iancului. Și iată că acel temerar gând avea să se împlinească cu mai bine de 5 ani în urmă. Numai că creația lui sculpturală din bronz-aurit, gândită cu sufletul și dăltuită de palmele bătătorite ale talentatului artist plastic sibian Radu Aftenie, în zadar a așteptat clipa când va întregi lungul, patrioticul și înălțătorul șireag al “Patheonului Cărturarilor-Revoluționari Ardeleni”, de pe aleile cu platani, castani și tei ale “Parcului ASTRA”. Inclusiv să găzduiască firescul, omenosul și creștinescul ceremonial cultural-religios al dezvelirii și sfințirii acelui bust! Pentru că se dovedește, tot mai des, adevărul regăsit în versurile năsăudeanului George Coșbuc, cum că “Oameni răi, din lumea rea/Îmi tot închid cărarea”, transformând voitul lor refuz într-o condamnabilă nepăsare, tăcere și uitare! Mă gândesc că dacă o anumită personalitate actuală a Statului Român ar fi luat parte fie și numai la una dintre festivitățile anuale de la Țebea, atunci cu siguranță că moții Munților Apuseni l-ar fi rugat frumos, și cu iertăciunea marelui deranj, să facă un amar de bine de a mijloci oficializarea eternizării numelui de renume și eroicele fapte de curaj ale lui Avram Iancu și în multisecularul Sibiu-Hermannstadt! Nu de alta, dar opreliștile erau puse în calea acestui deziderat încă de pe vremea când “Sasul Nostru din Ardeal” încă mai era primarul respectat și votat al urbei de pe Cibin! Și cât de mândru și de bucuros ar fi fost “Crăișorul” să își fi putut purta privirea ageră și de veghe peste Țară și neamul său cel românesc măcar de ziua aniversară a 100 de ani de la Marea Unire, din 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia! Dar n-a fost să fie așa, astfel încât amintitul bust și-a găsit loc, în sfârșit, nu unde ar fi trebuit, ci pe aleea principală a paradelor militare ale studenților Academiei Forțelor Terestre “Nicolae Bălcescu” din Sibiu. Festivitățile bucurându-se de toate onorurile meritosului său mesaj patriotic și românesc.
Notă: Aceleași amintiri dragi referitoare la Avram Iancu adăpostește și municipiul Târgu-Mureș, încă din timpul când tânărul de atunci era cancelist-practicant în dreptul juridic la “Tabla Regească”, instituție care își avea sediul în clădirea actualei Curți de Apel, de pe strada “Ștefan cel Mare și Sfânt”. Și se prea poate că încă de pe atunci să dateze și înscrisul proiectului celei dintâi proclamații a revoluționarilor români ardeleni de pe Câmpia Libertății a Blajului, din primăvara anului 1848. O va gândi și redacta în mica și sărăcăcioasa lui locuință ocazională, situată pe o străduță lăturalnică, nu departe de “Bisericuța din Lemn” și de zidurile fortificate ale cetății medievale. Așa se face că de multă vreme, atât strada, cât și “Căsuța-Muzeu Memorial”, de la numărul 23, poartă prestigiosul său nume. Însă cea mai trainică și durabilă amintire este și va fi (atâta vreme cât vom avea în grijă și apărare Ardealul și trupul rotund al Țării) impunătoarea Statuie ecverstă a lui Avram Iancu, ridicată cu aproape 35 de ani în urmă, în vecinătatea Bisericii-Catedrale Ortodoxe din Piața Trandafirilor. Prestigioasă creație artistică a talentatului sculptor Florin Codre.
