“Cine își uită istoria, riscă să o retrăiască...” George Santayana
Uciderea cu o cruzime ieșită din comun, la 16/17 septembrie 1944, a întregii comunități evreiești din Sărmaș, a fost una dintre cele mai abominabile atrocități comise de către armata și jandarmeria ungare. Masacrul, deși comis pe teritoriul României, poate fi încadrat în acțiunea de epurare etnică globală, din perioada septembrie 1940 - octombrie 1944, împotriva populației civile, români și evrei deopotrivă, declanșată de Dictatul de la Viena, prin care Hitler și Mussolini făceau cadou Ungariei fascisto-horthyste partea de nord a Transilvaniei.
Așa cum am mai arătat, acele crimele comise în toamna lui 1944, imediat după încheierea armistițiului dintre România și Aliați, sunt prea puțin cunoscute. În afară de îngrozitorul masacru de la Moisei (în Maramureș), care a avut loc în octombrie 1944, lista atrocităților comise în satele din jurul Sărmașului, Turdei, Beiușului și Aradului este lungă. Acele omoruri și violențe au fost îndreptate aproape în exclusivitate împotriva românilor, civili sau prizonieri de război. Exterminarea la Sărmaș a 126 de ființe umane, de la copii de doi ani la bătrânii de peste 80, rămâne însă, prin premeditare și cruzime, infamia cea mai cutremurătoare.
Tulburătorul eseu Anatomia unui masacru: Sărmașu 1944 a istoricului american de origine evreiască Nicholas M. Nagy-Talavera - dedicat ultimului mare masacru în masă din Europa, petrecut în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial - induce aproape ideea că victimele au fost urmărite parcă de o fatalitate, cum doar în tragediile grecești antice se mai poate întâlni. Dar în nicio astfel de tragedie nu se regăsesc crime atât de înspăimântătoare ca acelea petrecute la Sărmașu la mijlocul lunii septembrie 1944. Prin premeditare, cruzime și împrejurările simbolice în care a fost comis - de chiar Roș Hașana, Anul nou evreiesc, în ziua de Sabat - masacrul seamănă mai degrabă cu o crimă ritualică.
Comisia de exhumare a celor 126 de victime a masacrului de la Sărmașu a declarat în raportul său: “Foarte multe dintre cadavre - în special cele din a doua groapă comună, unde au fost găsite majoritatea femeilor și a copiilor - prezentau urme ale celei mai sălbatice violențe: cranii lovite, chiar sfărâmate în urma unor lovituri puternice aplicate cu obiecte grele și ascuțite (paturi de armă, sape, târnăcoape etc.). Multe cadavre erau spintecate sau dezmembrate; altele aveau membrele fracturate (...). S-a constatat că unele cadavre, în special cele ale copiilor mici, nu prezentau răni provocate prin împușcare, acest lucru sugerează că, nefiind uciși în timpul fusiladei, ei au fost îngropați de vii. Victimele au fost găsite complet dezbrăcate. Numai câțiva copii mai erau încălțați cu pantofi sau purtau șosete”. (Matatias Carp, Sărmașu: One of the Most Horrible of Fascist Crimes pp. 30-31).
S-a scris, folosindu-se o metaforă, că masacrarea întregii comunități evreiești din Sărmașu - de la Rozalia Ernster, copilașul de un an, purtat spre locul execuției în brațele mamei sale, la Moritz Rosenfeld, de 83 de ani - a reprezentat o ultimă zvârcolire disperată a regimului fascisto-horthyst din Ungaria. Este greșit: ororile petrecute în toamna lui 1944, la Sărmașu, ca și alte masacre și atrocități, începând cu cele de la Luduș, Band, Grebeniș, Girișu de Criș, Prundu Bârgăului, Fânațe, sau Ozd, și terminând cu cel de la Moisei, din octombrie 1944, au fost acțiuni programate cu sânge rece și executate cu incredibilă cruzime de armata și jandarmeria ungare, atrocități absolut gratuite, fără nicio legătură cu mersul războiului.
Ceea ce se știe mai puțin este că la Sărmașu de Mureș, aceleași trupe ale armatei și jandarmeriei ungare nu au ucis doar evrei, ci și români. După război, în cimitirul reformat din Sărmașu a fost descoperită o groapă comună cu 39 de cadavre ale unor prizonieri de război români.
Soarta a fost la fel de crudă și cu cei 18 fruntași ai comunității românești din Sărmaș care, la 15 septembrie 1944, au fost deportați în Ungaria, într-un nesfârșit marș al morții. Printre ei se numărau protopopul Liviu Stupineanu, preotul pensionar Vasile Micu, avocatul dr. Vasile Banu, perceptorul Iuliu Moldovan (tatăl actorului Ovidiu Iuliu Moldovan), comisarul de poliție Sârbu, notarul Florian Mornăilă, mecanicul Petre Socaciu și alții. Primul care a murit a fost bătrânul preot Micu, împușcat în preajma Budapestei. Dintre toți ceilalți s-a mai întors doar protopopul dr. Liviu Stupineanu, care a povestit calvarul lor...
Într-o butadă emisă în tinerețea sa, Albert Einstein afirma că două lucruri sunt infinite: universul și prostia omenească. Cu toată deferența, aș putea adăuga și ticăloșia umană. Umană, pentru că animalele nu pot fi ticăloase, doar oamenii.
Dacă nu sunteți convinși, vă rog să accesați pe Internet adresa: http://www.hungarian-history.hu/lib/genoci/genoci04.htm.
Este un site creat în Ungaria și dedicat istoriei acesteia, care se va deschide la capitolul... “GENOCID IN TRANSYLVANIA”!
Primul material este intitulat “The Sarmas Massacre” (Masacrul de la Sărmaș) - având ca sursă “Transylvanian World Federation”, Geneva, Switzerland (Federația Mondială Transilvană, Geneva, Elveția) al cărei antiromânism și revizionism sunt notorii. Transcriu mai jos, cu toată acuratețea, inimaginabila mârșăvie:
“TWF, Geneva, Elveția: Masacrul de la Sărmașu. Un refugiat din Sărmașu, Transilvania, domiciliat astăzi în Elveția, și al cărui nume nu poate fi făcut public, din motive binecunoscute, a depus o mărturie în fața judecătorilor din Geneva, în legătură cu masacrul de la Sărmașu din octombrie 1944. Iată o parte din declarația lui: Aveam 14 ani când întreaga mea familie a fost ucisă. Locuiam în Sărmașu, în Transilvania. Tatăl meu era tinichigiu. Suntem maghiari, iar Sărmașu era o localitate ungurească... Românii s-au întors într-o duminică. Era pe la jumătatea lui octombrie. Nu știu data, dar era duminică. Mama voia să mergem la biserică, dar tata ne-a recomandat să stăm acasă. Ne-a zis că am putea avea probleme. Am auzit focuri de armă din direcția (comunei) Bald. Multe focuri de armă. Apoi am văzut câteva camioane nemțești coborând de-a lungul șoselei, trecând în viteză prin sat și dispărând spre nord. Țin minte că tata mi-a zis că războiul se terminase... Apoi am văzut soldații români venind de peste tot. Pe șosea, în câmp, chiar și de peste deal, pe pășune. Trăgeau în toate direcțiile. Nu puteam vedea niciun dușman în fața lor, dar ei tot trăgeau... I-au scos pe unguri din casele lor și i-au dus în piață ca pe niște vite. Noi ne-am ascuns și am încuiat ușa, dar ei au dărâmat-o. Mama i-a rugat să ne lase în pace, dar ei au agresat-o. Tatăl meu, furios, a pus mâna pe topor, dar a fost împușcat. Apoi am fost alungați din casă: eu, mama, bunica și cei cinci frați ai mei. Sora mea mai mică avea doar trei ani și se ținea de fusta mamei, țipând. Toată lumea țipa... Am căzut într-un șanț adânc, plin de buruieni. Acolo nu m-a putut vedea nimeni. Tremuram...
Am auzit împușcăturile în piață. Multe împușcături și țipete. Apoi s-a lăsat liniștea. Nu mi-am revăzut familia niciodată. Soldații au poruncit să se sape o groapă mare în lanul lui Szász, unde au fost îngropați toți morții. Au fost îngropați 134 de oameni acolo...”
*
Prin această mistificare infamă, cele 126 de victime ale evreilor și 56 ale românilor sunt ucise a doua oară...
M-am tot întrebat cine poate fi autorul acestei diversiuni perverse. În nota finală nr. 26 a eseului său, privind masacrul din Sărmașu, Nicholas M. Nagy-Talavera menționează textual comportamentul diferitelor forțe ungare de ocupație: “... cea mai puțin crudă a fost armata ungară; jandarmii erau mult mai răi; comportamentul cel mai atroce l-a avut populația maghiară locală (s.n.), îndeosebi persoanele înrolate voluntar în Garda Națională”.
În condițiile create de sfârșitul războiului, cea mai mare parte dintre cei vinovați pentru atrocitățile din Sărmaș, printre ei numărându-se și localnicii maghiari care au fugit împreună cu armata și jandarmeria ungare, au scăpat nepedepsiți, reușind să-și piardă urma în lumea largă. Unul dintre ei este, probabil, infamul mistificator...
Ne place să credem că orice criminal care scapă de pedeapsă nu reușește să se sustragă remușcărilor propriei conștiințe. Va trebui să renunțăm la această prejudecată. Există crime imprescriptibile, iar lipsa de căință sau, și mai rău, persistența în crimă nu pot fi în niciun caz iertate. Ele nu trebuie doar să nu fie uitate, ci și pedepsite, pentru a nu risca să retrăim ororile istoriei.
(Sfârșit)
