să mă desprind...
iată-mă în acest anotimp al anului
când pădurea miroase a praf de pușcă și sânge
iar lumea pare mai îndepărtată decât orizontul
în lumina zorilor mă trezesc autodistructivă
cu viața înfiptă în inimă
ca un cuțit ruginit până la plăsele
într-o placentă bolnavă
nu sunt nimic
nu mă pot lăuda cu nimic
cuvântul meu nu înseamnă nimic
comparat cu al vostru
deși vă ridicați pe umerii mei
și-mi uitați numele
știu că totul va fi iertat
totul a fost dinainte acceptat...
dar de unde atâta iubire
când întunericul închide zăvorul casei mele de vânt
atâta agonie coagulând hălci de suflet
de unde atâta singurătate întinzându-se ca un câmp galben
atâta speranță - un fel de viciu personal
un fel de manie de a mă răni iar și iar
până ce nu mai simt și nu-mi mai amintesc
că sensul durerii e să rănească
ce putere mi-a rămas nesfâșiată
la ce iluzie nu voi fi renunțat pentru totdeauna?
și ce artă letală este tot jocul acesta!
e timpul când trebuie să învăț cuvintele morții
apropiindu-se dinspre viitor
ea nu are altă grijă decât de a se depune asupra noastră
și de a le șterge pe toate de-o viață.
Coperta și ilustrația de Joni Stoian
