Un vânt al nebuniei cutreieră România. El ia mințile politicienilor și le rostogolește asemenea ciulinilor dezrădăcinați prin praful gros, hoinar și el, format din promisiunile niciodată îndeplinite ale generațiilor trecute de aleși ai poporului. Întâlnim acolo, în colbul sufocant răscolit de furtuna nebuniei de azi, miile de minciuni ale generațiilor succesive de “conducători”, “președinți” de toate rangurile, de șefi și șefuleți. Toți, politicieni cocliți care timp de decenii s-au perindat, deseori rotindu-se aceiași, prin culoarele pestilențiale, niciodată curățate pe deplin, ale puterii de la București. Deși este de mirare, după ani îndelungați de jaf nemilos, în țara asta a mai rămas destul de furat. Este singurul mod în care se poate explica, cât de cât logic, nebunia partidelor și partidulețelor pe care le vedem mârâind unele la altele, mușcându-se de pe unde apucă, în căutarea grumazului sensibil al adversarului. O imagine uluitoare ne rănește privirea. Sub ochii noștri, reîntorși la legea junglei, politicieni flămânzi și disperați își dispută locul la roata imensă a cașcavalului banului public, mai aprig decât lupta fiarelelor sălbatice, pentru câștigarea supremației la împerechere. Ce-i mână pe ei în luptă? Să fie grija față de bunăstarea cetățeanului? Dorința de a ridica țara din mlaștina în care se zbate? Străduința îndreptării greșelilor celor ce au fost la cârmă înaintea lor? Aplicarea unor programe economice strălucite care să stârnească invidia bogătașilor Europei? Nici vorbă!
Fiecare partid, mai mare, mai mic sau minuscul, niciodată sătul, vrea să câștige accesul la împărțirea banului public. Este o luptă pe viață și pe moarte pentru ciolan. Unul cât mai mare, cu care să-și asigure îndestularea proprie și cu care să-I poată mulțumi pe exponenții forțelor politice sau de altă natură care le-a sprijinit apariția în viața publică și, mai apoi, menținerea la suprafață. Se chituiesc miliarde, se consumă o cantitate imensă de energie, pentru a se organiza alegeri. Nu contează ce fel de alegeri. Important este să fie ei aleșii! Spre exemplu, la sfârșit de lună mai, au fost alegeri pentru parlamentul european. Nu aveau nicio legătură cu ierarhia partidelor pe plan național. Nu erau destinate și nu influențau în niciun mod ecuația puterii de la București. Sincer, după părerea mea, nici Uniunii Europene nu îi folosesc prea mult aceste alegeri. Nu mai mult decât este necesar pentru răspândirea iluziei de democrație, de șanse egale. Este ca și cum s-ar utiliza un paravan frumos ornat și bine dichisit, postat în fața cetățeanului neștiutor, pentru a-i sugera că aceasta este adevărata față a democrației.
Ce se află în spatele paravanului? În conformitate cu organizarea actuală, populația Europei, circa 500 milioane de cetățeni, nu are niciun control asupra procesului legislativ din U.E. Parlamentul European (574 parlamentari din 28 de state) nu poate influența în niciun mod liniile legislative stabilite de Comisia Europeană, forumul care conduce cu mână de fier întregul mecanism executiv și legislativ din U.E. În raiul democrației adevărate (imaginea sub care ne este prezentată Uniunea) nicio lege nu poate fi scrisă sau acceptată fără aprobarea prealabilă a Comisiei, aceasta fiind singura instituție a UE abilitată să elaboreze și să propună acte legislative. Ce i-a mai rămas de făcut Parlamentului ales cu pompă și chetuieli imense în mai mult de jumătate din statele Europei? Un rol pur decorativ: să aprobe, democratic, propunerile Comisiei!
(...) Poporul român a rămas același. În multele sale secole de existență nimic și nimeni nu au reușit să-i schimbe caracterul. Prin urmare, ca de multe ori în istorie, el și de data aceasta a surprins. Partide care în decursul anilor cu greu depășeau procentaje echivalente notei de ne-repetenție, s-au trezit la lăsarea serii mai mari decât în cele mai frumoase vise ale lor. Pentru început nu le-a venit să creadă. Apoi a urmat euforia... Când a trecut și explozia de bucurie, au simțit cum li se umflă rânza. Ca urmare, în mod cât se poate de firesc, și-au dat seama că nu poți fi considerat un partid mare dacă nu ridici pretenții. “Poporul s-a pronunțat! Acum noi suntem câștigătorii!”, au strigat ei în cor. “Voi, cei de la putere, aveți două procente mai puțin! Luați-vă catrafusele și plecați!” Nu conta că “boborul” nu votase pentru ca ei să ajungă la putere. Nu mai avea importanță nici că parlamentul european, cel despre care era vorba în scrutin, se afla la mii de kilometri distanță de Dealul Spirii, locul în care se lăfăie, imensă și nepăsătoare cu poporul, Casa Poporului. După o asemenea uriașă bucurie, cine să se mai încurce în asemenea amănunte?
Am o vârstă. Am văzut destule, și bune și rele. Dar o asemenea nebunie colectivă se întâmplă s-o trăiesc pentru întâia dată. E de necrezut. Politicieni ce păreau în firea lor, conștienți până la alegeri de nivelul real la care se găsește partidul propriu, au devenit iraționali. Ca într-un salt temporal, au depășit cu totul starea de normalitate trecând, printr-o neașteptată transmutanță, în postura de reprezentanți speciali ai voinței populare. Aflați parcă în plină revelație mistică, ei deslușesc în mod ezoteric dorințele cele mai intime ale propriului popor. Și, precum preoții și preotesele zeilor, se consideră a fi cei destinați să adune poftele acestuia și să le strige la urechile gloatei neștiutoare. Năuci, ne pomenim în momentul în care oamenii aceștia au început să ne creadă idioți. Și, mai mult de atât, încearcă să ne convingă să recunoaștem public că asta suntem, niște proști amnezici. Brusc, vor să uităm că cei aflați la putere, cu nimic diferiți de ei, au câștigat (în alegeri pentru parlamentul României!) dreptul de a conduce țara. Strigând pe toate canalele media și invocând “învățămintele acestui scrutin istoric”, aflați într-o stare de agitație susceptibilă de patologic, ei ne cer să uităm că atunci, în 2016, încă de a doua zi de la pronunțarea poporului, ei, cei care azi clamează aceeași voință populară (fiindcă poporul le-ar fi dat 20%!), au ieșit în stradă și au vrut să alunge “Ciuma Roșie” (care avea 40 de procente!). Vor să ne facă să uităm că ei, deși reprezentau o minoritate insignifiantă, au ținut-o timp de aproape trei ani cu ieșirile în stradă împotriva unor aleși legitimi, că au atacat cu violență guvernul, că au blocat prin larmă, bolovani și sticle incendiare mai toate inițiativele unui legislativ stabilit de același popor.
Și, poate, nu faptul că un partid politic vrea puterea ar fi lucrul cel mai revoltător. Politica este politică. Niciodată dreaptă, niciodată onestă, niciodată dedicată plebei, o luptă continuă pentru acapararea puterii. Însă, în zilele acestea, ceea ce surprinde este ura. O ură viscerală, care răbufnește din fiecare luare de cuvânt, din fiecare gest, din fiecare acțiune, din fiecare apariție în public. (...). O ură care îndeamnă la răzbunare, la dezbinare, la intransigență, la o violență dusă până la paroxism. O ură pornită din tenebrele unui comportament specific primitivismului. O ură ce dovedește din plin sărăcia argumentelor, lipsa de rațiune și lacunele de educație a celor care vor să conducă țara, a acelora care doresc a ne convinge că sunt capabili să păstreze cu grijă și să prefigureze cu înțelepciune soarta generațiilor viitoare de români. Soarta copiilor noștri!
Ceea ce se întâmplă azi în România demonstrează că noi, românii, suntem de neschimbat. În ziarul “Timpul”, la 3 mai 1883, marele Eminescu scria cu referire la modul în care politicienii români se comportă la alegeri: “De la un capăt la altul al țării, furtul de bilete din urnă, violarea secretului voturilor și scrierea lor sub controlul agențiilor administrative, bătăile și încercările de ucidere au fost la ordinea zilei; nelegiuiri s-au comis începând de la ministrul prezident pîn'la scriitorașul din sat. Toată haita flămândă de indivizi care nu știu a munci și a căror unică speranță este un guvern ignorant ca cel roșu, care să-i hrănească din buget, s-a azvârlit asupra țării ca lupii în turma de oi; începând cu capitala și sfârșind cu nordul extrem al țării, pretutindeni presiuni, pretutindeni corupție, pretutindeni nelegiuire”.
Ne aflăm la 136 de ani depărtare. Am cucerit văzduhul, am ajuns pe Lună, ne plimbăm în automobile care nu au nevoie de șofer, comunicăm în fracțiuni de secundă cu orice parte a lumii, televiziunea a devenit un aspect cotidian banal. Au fost traversate două războaie mondiale. S-au schimbat o sumedenie de regimuri politice. Am trecut de la dinastia regală la democrația occidentală interbelică și înapoi la dictatură. Apoi, de la dictatura proletariatului la democrația populară și iarăși la democrația cu iz occidental. Într-un secol și jumătate s-au perindat câteva generații de politicieni. Observați vreo schimbare? Eu, nu. Suntem de neclintit! Românul, tot român rămâne!
