Acum, fiind o bucată de potecă mai lină, argații dăduseră pinteni cailor și aceștia se îndepărtară de convoi cu mai bine de două sute de pași.
- Iar ați rămas în urmă, leneșilor! - strigă unul dintre cei patru argați, cu putere, încât glasul lui ajunse până la bieții nenorociți, cu toată depărtarea care-i despărțea.
Iobagii grăbiră pasul. Erau însă doi bătrâni, amândoi la vârsta de vreo șaizeci de ani - mai mult nu apucau țăranii să aibă - cari cu toată porunca argatului, tot nu putură să meargă mai repede.
Abia se mai târau și unul din ei, mai ales, nu mai avea putere nici măcar să-și ducă securea în spinare, ci o târa după el, pe pământ.
Distanța dintre acești doi nefericiți și restul convoiului se făcu atunci și mai mare și argații îi zăriră mai ușor.
- Mișcați mai repede, hodorogilor! - răcni argatul, care dăduse porunca de a înainta mai iute.
Iobagii făcură o sforțare. Merseră ceva mai repede, cinci-șase pași. Pe urmă, însă, mersul lor se încetini din nou.
Atunci argatul făcu semn unuia dintre tovarășii săi și se repeziră călări înspre coada convoiului.
Un fior de groază trecu prin iobagii ceilalți, deoarece știau toți ce va urma.
- Câini blestemați, de ce nu mergeți mai repede? - urlă unul dintre argați. - Vreți să ajungem mai târziu la pădurea stăpânului vostru, ca să lucrați mai puțin? Mișcați, bestiilor... Dar de ce îmi pierd eu vremea cu vorbe? Vitele trebuiesc mânate cu biciul, nu cu vorba!
Și zicând aceasta, biciul lui căzu cu toată puterea spre spinarea celui mai istovit dintre bătrâni.
În același timp, celălalt argat se năpusti cu biciul pe al doilea moșneag.
Bătrânii încercară să-și iuțească pașii, dar cel mai istovit dintre ei căzu numaidecât.
- Faci pe obositul, vierme? - strigă argatul și biciul începu să cadă cu și mai multă furie pe spinarea bătrânului.
Îl lovea argatul, fără cruțare, unde nimerea: peste cap, peste față, peste piept și răcnea, încât nici măcar gemetele moșneagului nu se mai auziră.
În curând, nemernicul argat băgă de seamă că iobagul nu se mai svârcolea sub loviturile lui.
Atunci, numai atunci încetă de a mai lovi. Dar grozăvia nu se sfârșise încă.
Slugoiul acesta cu suflet de fiară descălecă, se apropie de trupul ce nu se mai mișca și zise, lovindu-l cu piciorul:
- Faci pe mortul, mizerabile, ca să nu te mai lovesc? Dar vom vedea noi dacă ai murit! Dintr-un mort nu curge sânge, dacă-l sgârii puțin!
Cu aceste cuvinte își scoase de la brâu un pumnal și sub cuvânt că-l sgârie pe nenorocit, îl vârî de o șchioapă în pieptul gol al bătrânului.
Sângele începu să se prelingă pe lângă pumnal.
Bătrânul murise, într-adevăr, cu o clipă mai înainte.
Dar chiar dacă nu ar fi murit sub loviturile de biciu, ar fi murit din pricina loviturii de pumnal, pe care argatul i-o dăduse, nu spre a se încredința dacă și-a dat sfârșitul, ci spre a fi sigur că nenorocitul nu se mai ridica.
Argatul își șterse pumnalul de sdrențele în care era îmbrăcat iobagul, apoi încălecă din nou și se duse după tovarășul său, care-l gonea cu lovituri de bici, pe al doilea iobag.
Nici urmă de milă în sufletul lui, nici urmă de părere de rău, ca și când nu ar fi ucis un om, ci o muscă, într-adevăr un vierme.
Gâfâind, împleticindu-se, isbindu-se de copaci când voia să se apere de loviturile argatului, cel de al doilea Moț isbuti să ajungă din urmă convoiul.
Numai atunci scăpă de biciul argatului, căruia îi părea, parcă, rău că nu izbutise să-i facă și el plăcere stăpânului său, scăpându-l de un om de prisos.
- Și acum, unul să nu-mi mai rămâneți în urmă, că pățiți ca ticălosul acela - strigă celorlalți iobagi argatul, care-l ucisese pe bătrân.
Iobagii văzuseră lămurit ce se întâmplase, știau că unul dintr-ai lor, un biet moșneag, căzuse pradă mâniei argaților. Pumnii li se încleștară și mulți se gândeau chiar să pună mâna pe topoare și să se repeadă cu ele asupra argaților, cu toate că aceștia erau înarmați cu puști și pistoale.
Cei cari știau însă anumite lucruri, îi împiedecară pe aceștia să se răsvrătească, spunându-le:
- Nu vă pripiți, fraților! Răsvrătirea noastră ar putea strica mult “cauzei celei mari”. Încă nu a sosit timpul! Să mai răbdăm.
Și răbdară bieții iobagi și se resemnară, pentru a nu face să dea greș cauza cea mare.
Unul dintre ei, însă, nu se putea împăca cu gândul că trupul neînsuflețit al unui Moț va rămâne acolo, în mijlocul pădurii, pradă fiarelor sălbatece, și apropiindu-se de argați, zise:
- Îngăduiți-ne să-l îngropăm creștinește pe cel căzut!
Un hohot de râs răspunse la aceste cuvinte ale iobagului.
- Un vierme poate fi îngropat creștinește? Firește, văzând că stăpânul nostru este prea bun cu voi, v-ați luat nasul la purtare și acum vreți să mai puneți sfânta cruce pe groapa unui dobitoc. Dar se vede că sunteți vite. Creștinește nu poate fi îngropat cineva, decât cu popă. Cum nu aveți aici niciunul din popii voștri păgâni, stârvul nu poate fi îngropat.
- Avem! - răspunse iobagul. - Eu însumi sunt preot!
Argatul începu să râdă.
Unul dintre tovarășii săi îi spuse însă ceva la ureche și râsul argatului încetă.
Într-adevăr, nenorocitul acela, care umbla îmbrăcat în zdrențe, care purta securea pe spinare ca și ceilalți iobagi, care era mânat ca vitele, de către oamenii lui Nandra, era preot.
La moartea preotului din Clopotiva fusese trimis el de Episcopie, să păstorească în sat.
Nandra știuse însă să însceneze împotriva lui o ticăloșie. Cu martori mincinoși el dovedi că preotul îi furase un porc, pe care oamenii lui Nandra avuseseră grijă să-l ascundă într-o noapte în curtea preotului și pe baza aceasta nevinovatul popă fu osândit.
Și fu osândit să nu mai aibă dreptul să slujească și să fie trecut în rândul iobagilor.
Episcopia nu știa nimic de toate acestea. Într-un târziu, când află, se plânse guvernului, se plânse guvernatorului, dar ungurii era stăpâni și dreptate nu i se făcu nenorocitului.
Nu numai atât, dar ungurii nu mai dădură voie nici ca un alt preot român să mai vină la Clopotiva.
Nandra voia ca, încetul cu încetul, moții rămași fără pastor sufletesc să-și uite credința strămoșească și să treacă apoi la catolicism.
Argatul care-l ucisese pe bătrân nu știa toate acestea, fiindcă era nou la curtea lui Nandra.
Tovarășii săi îi spuseră însă acum că iobagul acela era într-adevăr preot și de aceea zâmbetul îi dispăru din jurul buzelor.
- În orice caz - zise el - tu ești un preot răspopit, așa că nu mai ai dreptul să îngropi pe nimeni. Afară de asta, corbii și lupii cu ce să se hrănească dacă-l îngropați pe ticălosul acela? Înainte, deci, și să nu vă mai aud venind la mine cu asemenea prostii, că vă dau pe toți la masa fiarelor cari se vor ospăta din stârvul tovarășului vostru.
Și tristul convoi porni înainte.
Grozăviile deportaților în Siberia au impresionat și mai impresionează încă și astăzi o lume întreagă.
Dar oare grozăviile acestea nu sunt cel puțin tot atât de înfiorătoare ca și grozăviile petrecute în Siberia?
Despre suferințele și chinurile deportaților în Siberia se scria încă de pe atunci, în lumea întreagă. Despre grozăviile îndurate de românii asupriți de unguri, nu știa însă nimeni, sau nu vroia nimeni să știe, așa că bieții români nu aveau nici măcar mângâierea că lumea le cunoaște durerea și că o nădejde cât de mică de îndreptare putea să le încolțească în suflet, în legătură cu o eventuală intervenție a statelor străine.
În asemenea împrejurări, era firesc ca nenorociții să caute să-și facă singuri dreptate.
(M.G.)
(Va urma)
