EPISOADE DIN VIAȚA SATULUI CRISTUR-GRINDENI - GENEZA ȘI SPIRITUL REVOLUȚIONAR LA POPORUL ROMÂN

Poporul român s-a născut, format și consolidat, prin preluarea de către geto-daci a limbii latine și a altor elemente ale vieții materiale și spirituale, în timpul conviețuirii dacilor cu romanii, secolele I-III e.n. Pe lângă expansiunea romană, procesul de romanizare al geto-dacilor a fost puternic influențat și de religia creștină. Răspândit la populația daco-romană, creștinismul a intensificat și a dat trăinicie procesului de zămislire a noului popor român. Cercetările arheologice au scos la lumină numeroase dovezi certe de răspândire a creștinismului la strămoșii noștri. În zonă avem dovada “Gema de la Potaissa-Turda” (sec. III-IV) cu simboluri creștine, în imagine.

Voievodatul Transilvaniei a fost cel dintâi dintre voievodatele românești care a intrat pe scena istoriei. Este amintită ca dată de atestare anul 1176, avându-l ca voievod pe Laustochis. În aceeași perioadă (sec. IX-X), Cronica Anonimă, din timpul regelui maghiar Bela, consemnează că, la invazia ungurilor în Transilvania, aceștia s-au confruntat cu rezistență armată a trei formațiuni politice românești: Voievodatul din Crișana, condus de Menumorut; Voievodatul din Podișul Transilvanei, condus de Gelu; Voievodatul din Banat, avându-l în frunte pe Glad. Pătrunși în Ardeal, ungurii au încercat să spargă blocul etnic românesc care era bine consolidat prin limba vorbită, religia practicată, și nu în ultim rând, prin organizarea politico-teritorială.

Pentru început au încercat cu promovarea religiei catolice, au continuat prin colonizarea teritoriului cu sași (1141), cu cavalerii teutoni (1211), mai târziu au fost aduși și săcuii. Românii nu au mușcat din momeală: și-au păstrat și cultivat limba, religia, majoritatea numerică și unitatea de neam. În teritoriu, românii aveau o structură politico-organizatorică sub formă de voievodate, cnezate și de țări. Ex. voievodatul Menumorut, țara Severinului și cnezatul lui Fărcaș. Unificarea acestor structuri în Marele Principat al Transilvaniei a fost posibilă și favorizată prin eforturile comune făcute de populația românească, în lupta dusă cu invadatorii străini, pentru supraviețuire. De-a lungul secolelor, viața românilor din Transilvania a fost plină de nedreptăți politice și asupriri sociale, consemnate de istorie după invazia ungurilor, nedreptăți și asupriri mult amplificate după ocuparea teritoriului de către otomani și mai apoi de către habsburgi. Astfel că Transilvania, pentru români, devine pământul revoltelor permanente, pentru câștigarea de drepturi politice, sociale și emancipare națională. Drept culmi ale răbufnirilor revoluționare pot fi reținute: răscoala de la Bobâlna (1437), răscoala lui Horia (1784) și revoluția lui Iancu (1848). Să ne amintim câte ceva despre fiecare: Răscoala de la Bobâlna, iobagii români și unguri nemaiputând suporta abuzurile, tirania și batjocura la care erau supuși de nobilime și biserica catolică, se unesc pentru a lupta împotriva acestor nedreptăți. Guvernatorul Csaky înăbușe în sânge revolta, iar capii iobagilor sunt uciși. Urmare revoltei, capii etniilor privilegiate (maghiarii, sașii și săcui) încheie o convenție de “înfrățire”, cunoscută sub numele de “Uniotriunumnationum” îndreptată împotriva iobagilor, de pe urma căreia au avut cel mai mult de suferit românii.

Răscoala lui Horia, promisiunile habsburgilor privind crearea de avantaje politice, materiale și sociale pentru românii care s-au convertit la confesiunea greco-catolică nu au fost onorate, mai mult, au fost restrânse unele drepturi politice și avantaje sociale, astfel că momentul răbufnirii unei noi revolte se apropia.

Revoluția lui Horia, de la 1784, a fost momentul de explozie al mișcării de eliberare socială și de emancipare națională. Răscoala a fost înăbușită în sânge, capii au fost prinși, întemnițați și condamnați la o crudă moarte. Execuția a avut loc la cetatea Alba Iuliei. Mai aproape de noi ca timp și spațiu a fost Revoluția lui Iancu de la 1848, anul în care Europa este frământată de noi idealuri politice și sociale, care prin tineretul studios aflat în capitalele țărilor europene, au ajuns și în principatele românești. Înflăcărați de aceste idealuri au aprins flacăra revoluției pașoptiste în țările române. Totul a început în luna martie, în Moldova, apoi revoluția extinzându-se, a cuprins practic toată aria de trăire românească. În Transilvania, ungurii dornici să profite de situația confuză creată au cerut și au obținut, de la Curtea de la Viena, un guvern independent la Budapesta și ca limba maghiară să devină limbă oficială în stat, au mai cerut alipirea Transilvaniei la Ungaria și alte pretenții naționalist-șovine.

Ungurimea și săcuimea îmbrățișează de îndată cererile Budapestei, în schimb sașii mai chibzuiți trec de partea românilor.

Fruntașii români S. Bărnuțiu, Andrei Șaguna, Avram Iancu ș.a. convoacă în luna mai 1848 pe Câmpia Libertății, la Blaj, o Mare Adunare Populară, prezentând asistenței revendicările și pretențiile românilor, complet diferite de ale ungurilor, propunându-le acestora să vină la masa reconcilierii, lucru refuzat de Kossuth. În locul idealurilor nobile ale revoluției, a apărut inevitabilul conflict maghiaro-român, soldat cu numeroase pierderi materiale și umane. În continuare a avut loc o hărțuială, uneori crudă, între moții și țăranii voluntari ce formau oastea lui Iancu și gărzile naționale ale lui Kossuth. Confruntările armate dintre cele două tabere s-au desfășurat în multe părți ale Ardealului, nefiind ocolită nici zona Târnavelor și a Mureșului. La un moment dat, o tabără cu trupe românești, aflată sub comanda lui Florian Michesiu și a lui Vlăduțiu, era așezată în zona Mureșului, la Cecalaca, pregătită pentru o confruntare cu gărzile naționale săcuiești. Între cele două cete de revoluționari au avut loc lupte la Cecalaca, Ațintiș și la Luduș. De aici revoluționarii români se retrag pe vatra satului Cristur, unde se aprovizionează cu nutreț pentru cai și alimente pentru oaste. Cu această ocazie, câteva zeci de români din sat se înscriu ca voluntari în oastea rămasă sub comanda lui Vlăduțiu. După scurtul popas de numai două-trei zile, tabăra se ridică și trece apa Arieșului, la Luna, unde a făcut joncțiunea cu alte formațiuni de luptă ce se pregăteau pentru o mare confruntare cu gărzile naționale maghiare, care erau cartiruite la Viișoara, din care făceau parte și mulți maghiari din Cristur. Luptătorii din gărzile naționale maghiare, aflate sub comanda căpitanului Balog Aron, au participat la luptele de la Turda și Someșeni, apoi în armata lui Bem, până la înăbușirea revoluției. Între timp, în lipsa bărbaților plecați la revoluție, în sat s-au întâmplat multe acte de jaf, hoții, chiar și crime. Maghiarii și românii deopotrivă au susținut că aceste acte murdare nu au fost făcute de localnici. Vinovații au rămas necunoscuți până în ziua de astăzi. Trebuie să menționăm că revoluția maghiară, prin obiectivele asumate, nu putea să aibă sorți de izbândă, lucru pe care l-a recunoscut însuși Kossuth, ajuns în exil. A fost înfrântă de armata austriacă, ajutată de armatele rusești, la 13 august1849, lângă Siria, jud. Arad. De fapt și revoluția română a avut aceeași soartă, fiind înăbușită ca urmare a intervenției brutale a forțelor armate habsburgice, otomane și țariste. (harta)

Lasă un comentariu