VLADIMIR GHICA

(25 decembrie 1873, Istambul, Vechiul Constantinopol - 16 mai 1954, Jilava, București)

A fost prinț, diplomat, scriitor, om de caritate, preot biritual (singurul preot care a slujit Sfânta Liturghie în rit ortodox, dar și catolic), nepotul lui Alexandru Ghica, ultimul principe al Moldovei. Tatăl lui Vladimir Ghica a fost Ioan Grigore Ghica, diplomat, ministru de externe, și al apărării al României. Mama lui a fost Alexandrina Moret, descendentă din Henric al IV-ea, regele Franței. Unul din frații Monseniorului Vladimir Ghica a fost canonizat sfânt în august 2013, la București. A fost botezat și miruit ortodox, mama sa fiind o credincioasă foarte atașată de Biserica Ortodoxă. În 1878 este trimis la școală în Franța, la Toulouse, și va fi lăsat în grija unei familii protestante în ceea ce privește educația religioasă, fiindcă în zonă nu exista nicio Biserică Ortodoxă. În anul 1895, va urma la Paris Facultatea de Științe Politice, iar în paralel va frecventa cursuri de medicină, artă, litere, filosofie, istorie și drept. Se întoarce în România din cauza unei angine pectorale, unde își va continua studiile până în anul 1898, când merge la Roma, unde va urma Facultatea de Filozofie - Teologie a dominicanilor în Roma, Angelicum. În anul 1902 face un misterios discernământ, pentru a fi “și mai ortodox”, la credința catolică, spre stupoarea mamei sale, care rămâne până la moarte o ortodoxă convinsă și este contrară hotărârii fiului Vladimir Ghica, care, pentru a mai îndulci supărarea mamei, face tot posibilul pentru a obține (și obține) aprobarea înaltei ierarhii pentru a sluji atât în rit ortodox, cât și rit catolic. Activitatea și-a desfășurat-o în București, Roma, Paris, Congo, Tokio, Sidney, Buenos Aires... încât Papa Pius al XI-lea îl va numi “marele vagabond apostolic”. Participă la serviciile sanitare în războiul Balcanic și se dedică fără frică îngrijirii bolnavilor de holeră la Zimnicea. În anul 1923 este sfințit preot de către Cardinalul Dubois. Primește o parohie lângă Paris, dar mai târziu, datorită stării de sănătate, se retrage și este numit Rectorul Bisericii Străinilor din Paris. În 1939 se reîntoarce în România, unde se va dedica ajutorării celor săraci și umiliți. În anul 1952 este arestat sub acuzația de “înaltă trădare”, întemnițat la Jilava, bătut, torturat până la sânge, moare în 1954 în închisoare. Și-a desfășurat activitatea în toate mediile, de la capete încoronate, șefi de state, politicieni, filosofi, artiști, scriitori, teologi, până la anarhiști, ocultiști, homosexuali și prostituate. A fost un adevărat precursor al ecumenismului. Are multe scrieri în limba română și franceză. Biserica Catolică l-a canonizat sfânt (beatificat), în 31 august 2013.

 

Lasă un comentariu