Ne-am obișnuit cu vorbe mari, de duh. Suntem înconjurați toată ziua de maxime sofiste, de cugetări adânci, unele transformate în bancuri subtile, pe care nu mulți dintre noi le percep și pricep la adevarata lor subțirime. Nu că ar fi foarte important.
Împresurat poate de prea mult divertisment și, mai ales, de sporovăiala cotidiană, omul zilei are totuși răgazul să-și facă timp, de gând să-și pună un gând, mai zâmbește când și când de propria sa naivitate și, în toată această zbenguială intelectuală, în ciuda realității tot mai dure, pe fondul speranței la o viață mai bună, cu o durată cât mai mare, omul intelectus nu se mai gândește la moarte. Dimpotrivă, e fascinat de nemurire!
Într-adevăr, omul a fost creat spre nemurire. Nu nemuritor prin sine, ci susținut în nemurire de Creatorul său, precum moaștele sfinților de Har. În pofida morții, care bântuie de altfel întreaga creație vie, o scânteie destul de firavă a sufletului uman, suficientă pentru a străpunge întunericul cosmic ancestral, deloc străin nouă, îi dă omului speranța veșniciei, la care îl predispune o credință adânc înrădăcinată în taina comuniunii autentice cu Viața divină ce curge în fiecare, se scurge prin și din fiecare dintre noi, indiferent de gradul sau nivelul percepției divinului în viața rațională și mărginită a acestui fiecare uman personalizat.
A comunica înseamnă și a participa, a lua parte la un anume eveniment. Astfel, a comunica cu Dumnezeu înseamnă a lua parte la viața Lui și viceversa. Dumnezeu nu ne poate rămâne străin în procesul comunicării și comuniunii dintre noi și El, și dintre El și noi. Iar acest proces înseamnă în primul rând cunoaștere. Dar nu o cunoaștere limitată de timp și spațiu, de margini sau mărginimi temporale, temporare și materiale, ci una infinită. O cunoaștere neatinsă de nimbul morții sau de vreo emancipare obraznică mondenă! O cunoaștere care-i dă vieții noastre contur, formă, consistență, sens și, nu în cele din urmă, chef de viață. Acum, credința în nemurire învinge resemnarea în zădărnicia sau inutilitatea efemere.
Despărțirile ne dor pentru că suntem nemuritori! Moartea fizică nu poate opri curgerea vieții înspre centrul luminii de unde provine. Lumina a fost creată la început pentru ca noi să nu viețuim în întuneric nici măcar la sfârșit. De lumină beneficiază chiar și cei care se sinucid: e lumina adevărului renegat de ei prin sinucidere. Tragic destin! Sinucigașul își dă seama, se luminează dintr-o dată, de inutilitatea faptei sale. Îți vine să te zgârii pe ochi, nu alta!
În viața cea de toate zilele nu avem prea des prilejul să constatăm și să trăim conștient dorința de unire a sufletului nostru cu Dumnezeu și cu semenii noștri. Dimpotrivă, pare-se că suntem martorii unei tot mai adânci dezbinări între oameni, familii, generații, popoare, religii, credințe. Și asta în ciuda unor lideri care “pare-se” că luptă pentru unitate și unitatea diversității. Însă dorința de unitate are un fundament foarte religios și mistic.
Ca persoană, omul aspiră tot mai mult spre unirea tot mai intimă cu Absolutul de Care se știe dependent și față de Care se simte tot mai responsabil și de la Care știe că-i vine o tot mai înaltă și bogată viață spirituală. Omul, ca persoană compusă, spiritual-trupească, se vrea împlinit, dar el devine tot mai conștient de faptul că lumea exterioară și semenii nu-i pot oferi această împlinire, această comuniune deplină, de aceea trebuie să-l descopere de Dumnezeu în lume și în sine însuși pentru a se lăsa penetrat de El. În acest fel, persoana umană descoperă că e chemată la transfigurarea trupului și a întregului cosmos în Dumnezeu (D. Stăniloae). Adică, omul și cosmosul devin nemuritori doar în Hristos: ,,Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”, afirmă sf. Apostol Pavel (Galateni 2,20), descoperindu-i omului misterul vieții, acela de a-și constitui ființa ca loc teofanic, un loc al prezenței lui Dumnezeu, un rug aprins.
Așadar, esența vieții constă în spiritualizarea sufletului și a trupului, spiritualizare și nu materializare, care nu se realizează în afara comuniunii cu semenii, natura și cosmosul. Muritorul devine nemuritor prin semenii lui! Nu e greu de înțeles: și Hristos e un semen de-al nostru! El e de fapt Nemuritorul!
