Marea Britanie votează pentru ieșirea din UE (2016) - Brexit-ul a costat locurile de muncă a doi prim-miniștri, a dus la două alegeri în tot atâția ani și a dominat viața politică britanică începând din 23 iunie 2016, când o majoritate mică a britanicilor a votat pentru ieșirea din Uniunea Europeană.
Dar, în timp ce, la acea vreme, analiștii au văzut Brexit-ul ca începutul sfârșitului UE - neexcluzând un “Frexit” francez, un “Nexit” olandez și așa mai departe - contrariul s-a dovedit de fapt adevărat, observă Tim Bale, profesor de științe politice la Queen Mary University din Londra.
“Brexit-ul i-a făcut pe unii europeni, care au uitat cât de importantă este UE pentru ei, să ajungă să-i aprecieze valorile”, afirmă Bale.
“Sondaj după sondaj arată că din ce în ce mai puțini cetățeni ai UE manifestă un entuziasm deosebit la ideea că țara lor ar putea urma exemplul Marii Britanii”.
Mișcarea #Metoo și marșurile femeilor (Europa, 2017) - Mișcarea #Metoo (“Și eu” - n.n.) s-a extins pe tot globul, după ce acuzațiile de abuz sexual împotriva mogulului de la Hollywood, Harvey Weinstein, au devenit publice în octombrie 2017.
După cum a declarat Ombudsmanul European Emily O'Reilly pentru Euronews, “Mișcarea #MeToo le-a permis femeilor din Europa și din alte părți ale lumii să vorbească despre experiențele de hărțuire sexuală prin care au trecut, încât să se știe, o dată pentru totdeauna, că negarea a ceea ce s-a întâmplat și cultura tăcerii sunt de domeniul trecutului”.
Se estimează că peste 7 milioane de femei au protestat, în marșuri, organizate în întreaga lume. Dar impactul nu a fost același peste tot.
În Marea Britanie, secretarul de stat pentru Apărare, Michael Fallon, și-a dat demisia din cauza acuzațiilor de comportament necorespunzător. Între timp, efectele în unele țări balcanice și est - europene, precum și în Germania, au fost, comparativ, limitate.
Per total, afirmă O'Reilly, cea mai mare schimbare a constat în conștientizarea publicului: “Mișcarea a demonstrat de ce este important să avem femei în funcții de putere. Pentru prima dată avem acum lideri femei atât în Comisia Europeană, cât și în cadrul Băncii Centrale Europene - este un mesaj pozitiv pentru generațiile tinere de femei”.
Anexarea Crimeei de către Federația Rusă (2014) - Când, în februarie 2014, Ucraina a anunțat că “omuleții verzi” au început să se infiltreze în peninsulă și să confiște imobile, Vladimir Putin a negat că soldații - care purtau arme și haine militare rusești - erau ruși. În aprilie, el a recunoscut că erau.
Între timp (16 martie) s-a organizat un referendum în Crimeea ocupată cu rezultatul îndoielnic al votului de 97% pentru aderarea la Rusia. ONU a condamnat oficial anexarea Crimeei, în timp ce Uniunea Europeană a aplicat sancțiuni. Dar, după cinci ani, Crimeea rămâne în mâinile rușilor.
Poate că anexarea a fost eclipsată de războiul din estul Ucrainei între forțele ucrainene și separatiștii susținuți de Rusia, care a făcut ravagii din aprilie 2014, dar încă “reprezintă o provocare fundamentală pentru ordinea europeană”, potrivit Steven Pifer, din cadrul grupului american de cercetare Brookings.
Deși Putin a dat înapoi în privința ocupării regiunii Donbas, anexarea Crimeei a alarmat fostele republici sovietice europene precum Lituania și Estonia și reflectă o accentuată polarizare în Europa - cu UE pe o parte, și cu Rusia lui Putin, pe cealaltă parte.
Criza imigranților (2015-2019) - Deși pentru a ajunge în Europa, refugiații și imigranții au recurs întotdeauna la traversarea mării între Turcia și Grecia, respectiv Libia și Italia, numai în primele trei luni ale anului 2015, numărul înecurilor în Marea Mediterană a crescut la 1.687 față de 60 câte se înregistraseră în anul anterior.
În aprilie, aproximativ 800 de persoane au pierit într-un singur naufragiu, iar UE a decis, prin vot, să-și extindă operațiunea multinațională de salvare pe mare, “Triton”. Între timp, sute de bărci au traversat Mediterana, în timp ce refugiații - mulți dintre ei fugiți de frica războiului din ce în ce mai brutal, din Siria - au mărșăluit, cu miile, spre nordul continentului.
Începând cu 2016, încercările de traversare a mărilor au scăzut brusc, dar, ca efect secundar al crizei refugiaților, a crescut sprijinul acordat partidelor de extremă dreapta din Europa, de lideri precum Viktor Orban al Ungariei, Alianța pentru Germania (AfD), partidul radical de dreapta Lega, al Italiei și partidul eurosceptic Brexit din Regatul Unit, Lega Italiei și Brexit-ul Marii Britanii, care au făcut din opoziția față de imigrație o problemă electorală-cheie.
În 2019, refuzul de a permite acostarea ambarcațiunilor și acțiunile în justiție împotriva ONG-urilor care efectuează acțiuni de salvare - la care se adaugă acorduri cu țări precum Libia și Turcia pentru a-i împiedica pe imigranți să treacă în Europa - au avut rezultate neconcludente. În acest timp, mulți refugiați continuă să-și pună viața în pericol, în încercarea de a ajunge pe continent.
Maidan (Ucraina, 2014) - În noiembrie 2013, președintele ucrainean Viktor Ianukovici a anunțat că Ucraina nu va semna un acord de asociere cu Uniunea Europeană. Peste o săptămână, un milion de ucraineni au ieșit în stradă, iar în februarie - după luni de proteste - Ianukovici a fugit în Rusia.
Anul 2014 a cunoscut anexarea Crimeei de către Rusia și începutul războiului în estul Ucrainei, iar de cinci ani, Crimeea este sub stăpânire rusească, în timp ce, la Donbas, continuă conflictul între separatiștii susținuți de Rusia și forțele și milițiile ucrainene.
Astfel stând lucrurile, mulți cred că, de fapt, succesele protestelor “Maidan” (numite după piața în care ele au început la Kiev) au fost puține și nesemnificative. În realitate, ele au demonstrat dorința ucrainenilor de a avea o relație mai strânsă cu Europa - protestele de la Maidan au început sub steagurile Uniunii Europene - într-un moment în care extinderea este o problemă-cheie pentru UE.
Lupta pentru independență în Catalonia (2014-2019) - Lupta Cataloniei pentru independența față de Spania a luat amploare în ultimul deceniu. După un referendum (noiembrie 2014) fără caracter obligatoriu și respins de guvernul central de la Madrid (care a denunțat violarea Constituției), nouă dintre cei 12 lideri ai mișcării au primit, în octombrie 2019, pedepse cu închisoarea, sub acuzația de rebeliune și instigare la rebeliune. Mii de oameni au ieșit pe străzile Barcelonei, în semn de protest față de condamnarea liderilor separatiști.
Kristian Herbolzheim, directorul Institutului Internațional Catalan pentru Pace (ICIP), a declarat că dorința de independență a Cataloniei “reprezintă o provocare majoră” pentru UE pe mai multe planuri.
“La nivel politic, este deranjant faptul că unul dintre cele mai importante state membre pare incapabil să abordeze conflictul prin mijloace politice. Acest lucru creează un paradox, întrucât Uniunii Europene îi place să se prezinte ca o instituție dispusă să faciliteze dialogul între părți aflate în conflict pe plan internațional, dar este reticentă în a se implica în chestiuni considerate drept probleme interne ale statelor membre”.
În plus, Spania blochează accesul Kosovo la UE pe motiv că nu creează un precedent pentru regiuni precum Catalonia. Acest lucru poate avea implicații dacă și Scoția va avea un nou referendum care să ducă la independență.
“Una peste alta, conflictul necesită revizuirea conceptelor de suveranitate și democrație în UE, în secolul al XXI-lea. Atât cei care se pronunță pentru independența Cataloniei, cât și cei care se opun, sunt, în mare parte, pro-UE. Acest lucru ar trebui să încurajeze UE să găsească un mod eficient de a juca un rol constructiv”, a adăugat Herbholzheim.
Acordul nuclear cu Iranul (Europa, 2015-2019) - După îndelungate negocieri, în 2015, Iranul a convenit asupra unui acord cu SUA, Marea Britanie, Franța, China, Rusia și Germania privind programul său nuclear. Iranul a acceptat să-și limiteze activitățile nucleare și inspecțiile periodice ale experților internaționali în schimbul ridicării sancțiunilor economice.
Nu numai că Planul comun de acțiune a oferit Europei un grad relativ ridicat de siguranță că Iranul nu-și va folosi programul nuclear în scopuri militare, dar a “permis și țărilor europene să-și continue legăturile de afaceri cu Iranul, ceea ce le avantajează din punct de vedere economic”, a declarat Xanthe Hall, co-director al filialei germane a organizației câștigătoare a Premiului Nobel pentru Pace, International Physicians for Prevention of Nuclear War (IPPNW).
În 2017, președintele SUA, Donald Trump, a anunțat că SUA vor renunța la acord și va reimpune sancțiuni. În consecință, partenerii rămași au venit cu o modalitate de a ocoli dolarul american și au introdus un sistem financiar de comerț cu Iranul (INSTEX - Instrument in Support of Trade Exchanges), pentru a evita sancțiunile Washington-ului.
Decizia SUA de a renunța la acord “este una dintre cele mai mari breșe în relațiile SUA-UE”, a declarat Narges Bajoghli, de la Universitatea Johns Hopkins din Baltimore, SUA.
“În Iran, faptul a consolidat, în rândul forțelor politice mai conservatoare, ideea că SUA nu pot fi un partener internațional de încredere. De asemenea, a demonstrat Iranului că UE nu poate exercita o putere reală față de SUA, nici măcar pentru a proteja acordurile la care aderă. În general, eșecul acordului, după retragerea SUA, va fi cel mai probabil privit ca un moment care a dus la creșterea tensiunilor din Orientul Mijlociu, în detrimentul celor mulți, și la cererea celor puțini”, a adăugat Bajoghli.
Supremația albă și terorismul islamist - În ultimul deceniu, țările europene au fost țintele principale ale atacurilor teroriste. După înfrângerea Al Qaeda și a așa-numitului stat islamic, s-au înregistrat mai multe atacuri efectuate de grupuri restrânse sau de indivizi afiliați unor grupări radicale islamiste, separatiste sau care susțin superioritatea rasei albe (“supremațismul alb”).
“Principala schimbare constă în apariția atacului inspirat; un atac care nu este rezultatul sofisticat al unei planificări minuțioase și al unei coordonări centrale, ci, mai degrabă, unul executat de o persoană care are un contact minim cu organizația pe care pretinde că o susține, și care folosește instrumente banale, cum ar fi un cuțit sau un camion”, afirmă Richard Barrett, de la Global Strategy Network.
“Percepția marginalizării și viteza radicalizării până la atingerea violenței sunt atât produse secundare ale creșterii exponențiale a utilizării mijloacelor de socializare, cât și ale capacității grupurilor teroriste de a învălui nedreptățile de ordin personal într-o teorie a conspirației mai amplă”, a adăugat el.
Unele dintre evenimentele definitorii care au marcat deceniul sunt: atacul din 2011 din Norvegia, atacurile de la Paris din noiembrie 2015, atacurile cu camionul, din 2016, de la Nisa și de la un târg de Crăciun din Berlin.
Chiar dacă, la scară globală, fenomenul este în scădere, terorismul de extremă dreaptă este în creștere în Occident. Conform indicelui Global Terrorism (GTI) 2019, terorismul de extremă dreaptă a crescut cu 320% în ultimii cinci ani, țara cea mai afectată fiind Marea Britanie. (sursa - euronews.com)
