Manuscrisul eminescian cu nr. 2.258 cuprinde traducerea primei părți, cea mai grea și cea mai adâncă, din Critica rațiunii pure a lui Immanuel Kant. Traducerea a fost începută, se pare, în anul 1874, când poetul se afla la studii la Berlin, trimis de Maiorescu, fiind reluată în martie 1875 și, apoi, în august 1877. El traversa o perioadă de viață destul de grea, cu frecvente schimbări ale preocupărilor “existențiale” imediate; să ne reamintim că la 1 septembrie 1874 ocupa postul de director al Bibliotecii Centrale din Iași, de unde este nevoit să plece, peste mai puțin de un an, la 15 iunie 1875 fiind numit revizor școlar al districtelor Iași și Vaslui, remarcându-l pe institutorul Ion Creangă, apoi, schimbându-se guvernul, rămâne iar fără slujbă și acceptă postul de corector și redactor al părții neoficiale a ziarului local Curierul de Iași. În a doua jumătate a lunii octombrie 1877 pleacă la București, ca redactor al ziarului Timpul, avându-i colegi pe “cinicul Caragiale și grijuliul Slavici”, cum constată faimosul critic G. Călinescu.
Revenind la traducerea operei kantiene, aceasta a fost publicată prima oară în 1914, într-o ediție extrem de blamată pentru abundența greșelilor de transcriere, poate cu prea mult “zel”, și anume ediția de opere eminesciene îngrijită de A. C. Cuza. Și aici ar mai fi necesară o precizare: abordarea de către Eminescu, ca traducător, a operei lui Kant constituia ea însăși, ca faptă în sine, o acțiune temerară, deoarece se întâmpla într-un timp când limba noastră filosofică nu era formată, folosind termeni aproximativi, iar Kant nu fusese încă tradus nici în limba franceză!
Stăruind asupra acestei traduceri, Constantin Noica constată cum “Puternica emoție pe care o va fi simțit Eminescu, încă din primul ceas al întâlnirii cu noutatea kantiană, apare în toată noblețea ei, aici. Chiar dacă expresia trimite dincolo de filosofie, la formulări literare - de altminteri atât de reușite - nu se va putea spune totuși, nici măcar pe baza unui asemenea loc, că Eminescu înțelegea greșit sau răstălmăcea pe Kant.”1 Și, apoi, după un scurt respiro, continuă: “În particular trebuie subliniat că subiectivitatea și idealitatea spațiului ori timpului, la Kant, nu pot fi înțelese ca subiectivism psihologic și nu pot autoriza viziunea unui timp arbitrar, pe care o pun în joc Sărmanul Dionis sau alte pagini din Eminescu. În însemnarea sa de aci - care privește atât partea despre spațiu (...), cât și cea despre timp - Eminescu înțelege lumea nouă a lui Kant: el înregistrează trecerea în transcendental, adică în lumea temeiurilor (aici pe pământ, nu dincolo în transcendent - n.a.), pe care o aduce Kant, drept o dispariție a timpului și o încremenire a lumii în frumusețile ei, nicidecum drept o confruntare arbitrară în timp și timpuri.”2
În privința tezelor idealiste ale lui Schopenhauer, exprimate în cele două volume din Lumea ca voință și reprezentare (1819-1842), nu se poate spune dacă Eminescu aderă cu-adevărat la concepția acestuia, conform căreia “lumea este reprezentarea mea.” Oricum, șăgalnicele catrene berlineze, scrise după cele mai clare canoane ale postmodernismului (conform aprecierii lui N. Manolescu), nu certifică această apropiere spirituală: “Zice Darwin, tata Darwin, / Cum că omul e-o maimuță - / Am umăr de maimuțoi, / Milly-nsă de pisicuță. // Și mă urc în tren cu grabă / Cu o foame de balaur. /Între dinți o pipă lungă, / Subsuori pe Schopenhauer.// Și cum șuieră mașina. / Fumul pipei lin miroasă, / Sticla Kümmel mă invită, / Milly-mi râde. - Ce-mi mai pasă!” (Din Berlin la Potsdam).3 Și nici confesiunea manuscrisă (purtând nr. 2.256), unde își exprimă resentimentele care îl încearcă adesea față de părintele său spiritual, Maiorescu, atunci când își aduce aminte de ratarea doctoratului la Berlin, poetul autoironizându-se: “D. Michaelis Eminescu, vecinic doctorand în multe științe nefolositoare... fost bibliotecar când a și prădat biblioteca, fost revizor la școalele de fete, fost redactor en chef al foii vitelor de pripas, și al altor jurnale necitite colaborator.”4
În spiritul filosofic schopenhauerean, natura umană - ca forță întruchipată de voința oarbă de obiectivare, de trecere de la formele ei elementare, spontane, la cele conștiente, realitatea fiind percepută ca o iluzie, ca o aparență - se situează, ca și concepție, în vecinătatea străvechii contemplații budiste, care reclamă retragerea în lumea iluzorie a suferinței și, printr-un sever ascetism, atingerea Nirvanei, adică acea stare de liniște absolută și de fericire fără egal prin care sufletul se cufundă în eternitate. Or Eminescu invocă sprijin, prin apel la simbolistica religioasă indiană, în tămăduirea suferințelor iubirii: “Cu durerile iubirii/ Voind sufletul să-l vindec, / L-am chemat în somn pe Kama -/ Kama-deva, zeul indic.” (Kamadeva).5 Dar, analizând cu mai mare atenție creuzetul filosofiei indiene, putem vorbi și de un altfel de influență ideatică a indianismului asupra operei lui Eminescu, și aceasta chiar se poate certifica prin compararea versurilor sale din Scrisoarea I: “La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă, / Pe când totul era lipsă de viață și voință...”, 6 cu cele ale Imnului creației din Rig-Veda: “Atunci nu era nici neființă, nici ființă: nu era văzduhul, nici cerul depărtat (...) Atunci nu era moarte, nici nemurire: semnul nopții și al zilei încă nu era.” Iar pesimismul schopenheaurean poate fi identificat, mai degrabă, în poezia Doină, unde poetul, trăitor într-un veac care îi repugnă, care începe să devină al mașinismului și al noilor invenții tehnice ale epocii, deplânge pervertirea naturii și a firii omului odată cu ea: “Și cum vin cu drum de fier / Toate păsările pier...”
Într-adevăr, Eminescu nu a fost un filosof sistematic și noi nu putem decât să-i dăm dreptate reputatei profesoare universitare Rosa del Conte! Dar a fost, totuși, un fel de filosof, unul foarte modern, chiar post-modern - am putea spune! Un precursor al lui Fr. Nietzsche, deși contemporan cu acesta. Un precursor, fiindcă, deși perioada de creație a lui Eminescu (1850-1889) a fost mai scurtă, fragmentele filosofice la care facem referire preced cu câteva decenii opera filosofului german (1844-1900). De altminteri, Eminescu și Nietzsche se și asemănau mult, mai ales sub aspect profesional: ambii erau poeți, ambii scriau aforisme, ambii erau fragmentari în exprimarea ideilor lor filosofice. Iată câteva exemple din creația filosofică eminesciană, care prezintă, indubitabil, câteva trăsături ale postmodernității, între care vom remarca imediat fragmentarismul, ironia, diversitatea: “Există metafizica? Până-acuma încă nu. Căci dacă ar exista, atuncea ea ar fi o știință bine hotărâtă, căci n-ar avea nici o nevoie de apărători, nici frică de contrari, precum nu are fizica nevoie de a i se arăta evidenta importanță, nici frică de vreun caraghios, care ar voi s-o nege...” (mss. nr. 2.306);7 sau, ironizând viața cazonă: “Maximă: cu ofițerii nu se discută niciodată materii filosofice” (mss. nr. 2.255);8 sau, mai multe fațete ale aceleiași oglinzi: “Adevăr. Orice definițiune ți-aș da, trece ca norii în nestabilitatea ideii” (mss nr. 2.262),9 “În sfârșit, adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânii adevărului” (mss. nr. 2.287),10 “Adevărul este în inimă, creierul nu e decât lacheul inimei” (mss nr. 2.257),11 “Sucul înviorător al gândirii e patima. E vorba numai ca această patimă să aibă un obiect nobil și desigur că cel mai nobil e adevărul” (mss. nr. 2.292);12 sau, într-un limpede stil aforistic: “În fiecare om Universul s-opintește. Omul e o-ntrebare? Fiecare om e-o-ntrebare pusă din nou spiritului Universului.” (mss. nr. 2.258).13
Dincolo de reflecția filosofică eminesciană în plan social, vizând condiția umilă a lucrătorului, ca în poemul Împărat și proletar - utilizat excesiv, până nu demult, ca material de propagandă al regimului stalinist din România, în cărțile și cursurile cu conținut didactic unde, de altfel, găsim destule întrebări tulburătoare, cu mare putere de percuție și astăzi (“Spuneți-mi ce-i dreptatea? - Cei tari se îngrădiră / Cu-averea și mărirea în cercul lor de legi; / Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră / Contra celor ce dânșii la lucru-i osândiră / și le subjugă munca vieții lor întregi...”)14 -, mai incisiv este spiritul eminescian în criticile și satira din Scrisoarea a III-a, vizând casta coruptă a politicienilor noștri (se pare, dintotdeauna), peste care lasă să cadă, fără înduplecare, ghilotina grea a revoltei, disprețului și deznădejdii: “Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca să pui mâna pe ei, / Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei, / Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni, / Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!”15; căci, constată cu amărăciune poetul: “Dintr-aceștia țara noastră își alege astăzi solii! / Oameni vrednici ca să șază în zidirea sfintei Golii, / în cămeși cu mâneci scurte și pe capete scufie, / Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filosofie...” 16
Sunt reflecții lirice care se potrivesc perfect la societatea românească de ieri, de azi și, probabil (ar fi bine să nu fie valabil, dar slabă nădejde!)... de mâine. (sursa foto - ziarulnatiunea.ro)
NOTE ȘI BIBLIOGRAFIE
1. Constantin Noica - O introducere la miracolul eminescian, ediție îngrijită de Mircea Diaconu și Gabriel Liiceanu, Edit. Humanitas, București, 1992, p. 15
2. Ibidem
3. Nicolae Manolescu - Istoria critică a literaturii române, Edit. Paralela 45, Pitești, 2008, p. 394
4. Constantin Noica - Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești, ed. cit. pp. 34-35
5. M. Eminescu - Poezii, cuvânt înainte de Tudor Arghezi, prefață de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Edit. Minerva, București, 1970, p. 207
6. Ibidem, p. 116
7. Mihai Eminescu - Fragmentarium, ediție după manuscrise, cu variante, note, addenda, indici și note de Magdalena D. Vatamaniuc, Edit. Științifică și Enciclopedică, București, 1981, p. 61
8. Ibidem, p. 81
9. Ibidem, p. 85
10. Ibidem, p. 87
11. Ibidem, p. 88
12. Ibidem
13. Ibidem, p. 76
14. M. Eminescu - Poezii, ed. cit., p. 46
15. Ibidem, p. 131
16. Ibidem, p. 130
