Ca să își contrarieze cititorii, Marin Sorescu și-a început un poem - devenit repede celebru - cu versul «Eminescu n-a existat». Iar afirmația are într-adevăr darul de a șoca, pentru că marele poet a intrat atât de adânc în conștiința poporului român, încât numai gândul că el s-ar fi putut să nu existe ne înfioară ca ipoteza unei catastrofe cosmice. Și totuși, în ceea ce mă privește, mărturisesc că mult mai mult mă uimește faptul că Eminescu a existat. Ceea ce a făcut el într-o viață de om (de om?) pare opera unui întreg colectiv de poeți, prozatori, dramaturgi, publiciști, filosofi, folcloriști, istorici, sociologi, fizicieni, matematicieni, naturaliști, lingviști și traducători. Numai pentru a transcrie manuscrisele din lada fabuloasă (un fel de ladă de zestre a culturii române) încredințată, cu puțin înainte de moarte, lui Titu Maiorescu - aproximativ șaisprezece mii de pagini - ar fi nevoie de truda unui caligraf dotat cu o mare putere de muncă. De altfel, a trebuit să treacă aproape un secol de la moartea scriitorului (de aici am tras concluzia că articolul e publicat probabil prin anii 1988-1989, n.m.), pentru ca editarea integrală a operei lui să se apropie de sfârșit.
Este de neînțeles cum a avut timp Eminescu să realizeze tot ceea ce a realizat. Din cei treizeci și nouă de ani ai existenței lui, primii șase i-a trăit în dulcea confuzie a copilăriei, iar ultimii șase - sub amenințarea tragicului întuneric al bolii. În anii de viață deplină care i-au rămas la dispoziție, a călătorit mult, în țară și în străinătate, a urmat cursurile unor prestigioase facultăți, a luat parte la acțiuni patriotice și culturale care pretindeau o mare energie - de exemplu la organizarea grandioasei sărbătoriri a patru sute de ani de la ctitorirea Putnei -, a suferit din dragoste, a căutat un serviciu, a lucrat ca profesor, revizor școlar, bibliotecar și ziarist, a frecventat cenaclul «Junimea», a avut o intensă viață de societate. Când a mai desfășurat munca titanică de a căuta (și de a găsi!) «cuvântul ce exprimă adevărul»? Când și-a elaborat dicționarul de rime? Când a deschis ciclopicele șantiere ale unor sinteze de gândire și sensibilitate națională? Când a tradus din Kant? Când a meditat - cu fervoarea unui Leonardo da Vinci - asupra secretelor vieții, asupra originii universului, asupra quadraturii cercului? Când a schițat marile construcții dramatice inspirate din istoria poporului său? Când a reconstituit panorama civilizațiilor de pe întreaga planetă și din toate epocile? Când i-a citit pe Shakespeare și Goethe? Dar pe Slavici și Creangă?
Nu se poate să nu te simți copleșit gândindu-te ce preț avea pentru Eminescu fiecare zi, cum o trăia până la incandescență. Și dacă într-o zi se simțea rău și nu putea lucra? Dacă suferea pe neașteptate de o insuportabilă migrenă? Există o pierdere mai mare decât o zi pierdută din viața lui Eminescu? Și cine nu s-ar grăbi să preia acea suferință pentru a-i lăsa genialului poet timpul necesar creației? De altfel, dacă medicina ar inventa un procedeu de a dona zile de viață - așa cum se donează sânge - este sigur că milioane de români s-ar oferi să cedeze secvențe din existența lor pentru
a se prelungi existența lui Eminescu. Și pentru că fiecare generație ar face la fel, Eminescu ar trăi la nesfârșit. Așa cum se și întâmplă...
