Motto:
„Ating cu fruntea luminile:
S-a născut, s-a născut! (...)
Sculați boieri, o veste din codru v-aduc -
Ni s-a născut azi-noapte noul voevod,
fiul pădurii, puiul de cuc!"
(Lucian Blaga, „Veste")
În „Jurnalul fericirii", Nicolae Steinhardt își amintește de căldura și buna-voie pe care le aducea Crăciunul. Generalul Zossima, cu barba albă de patriarh, în evantai, era Moș Crăciun. În fascinația luminilor din casa familiei Șeteanu, „barba lui Moș Crăciun pare anume coborâtă din cer și sfințește locul. Afară, strada e tăcută. E ca în Colindul de Crăciun al lui Dickens de fermecător și de blând."
Percepem în pagina „Jurnalului fericirii" un calm al aducerii-aminte; o împăcare, un echilibru al înlăuntrului; o neoprită mirare și un reverb al bucuriei. De altfel, într-o pericopă, Papa Benedict al XVI-lea propovăduiește că adevăratul dar al Crăciunului e bucuria. Asemenea pagini, precum cele ale Monahului de la Rohia, alcătuiesc un impresionant corpus al literaturii române, aproape sub semnul inefabilului. „Pendul de cer. Scriitori rememorând Crăciunul Copilăriei", cartea apărută la Editura „Cezara", în seria „Via lucis", este încă un argumentum. Cartea a fost editată în întâmpinarea Crăciunului 2014, dar devine cartea fiecărui Crăciun, prin inefabilul amintirilor. O carte care se va repeta mereu, precum colindele.
Se spune că Sfântul Crăciun este timpul în care ai dor de acasă, chiar dacă ești acasă. Ideea apare, în nuanțe, în consemnările părintelui-profesor dr. Ilie Moldovan, din volumul „Ecouri liturgice din etnogeneza românilor. Colinda creștină din sudul Transilvaniei": „Să nu uităm că, prin Iisus Hristos, Dumnezeu Omul, pe care îl proslăvește colinda străbună cu refrenul Lerui Ler, veșnicia însăși a intrat în timp".
Desigur, Nașterea Pruncului Iisus e ordine spirituală, prin care ființei umane, eliberată de vicleșugurile finitului, i se deschide cale spre azurul suitor al mântuirii; știind că trebuie să fie mereu în ceasul-lung al nopții Nașterii, precum îngerul înalt care s-a pogorât, ținându-i de urât Fecioarei și aprinzându-și degetul spre a vesti Lumina. Scria Lucian Blaga: „Arde Îngerul lui Dumnezeu/ ca o lumânare de său". Scriitorii din „Pendul de cer," în cel mai tandru perpetuum mobile, cel al copilăriei, sunt precum îngerul înalt din colinda blagiană.
Aducerile-aminte ale trăirilor pure, vestind Lumina Nașterii, cele genuine, plăpânde, dar cât de înălțătoare, ale copilăriei, devin în „Pendul de cer" timp continuu, al neuitării, al veșnicei reîntoarceri. Un timp răscolitor al cărui mesaj, cel al iubirii creștine, este, credem, fără de sfârșit. De aceea, cartea, prin tulburătoare mărturisiri, înfățișări ale bucuriei, ale cunoașterii, unele năvalnice, altele purtând șoapta tainei, devine văzduh al nădăjduirilor întru rod sufletesc. Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat.
„Pendul de cer" este cartea care, cu certitudine, își va scrie în continuare paginile. Atâtea au rămas nepovestite...
Foto: secvență de la lansarea cărții „Pendul de cer"
