Oricine știe că istoria nu e nici matematică, nici fizică și nici chimie. Aria ei de manifestare se întinde între legendă și știință, și ea ar fi singurul domeniu în care se poate admite că doi ori doi poate face câteodată și cinci. Cu toate slăbiciunile ei, fără istorie nu se poate, pentru că ea este povestea trăită a unui neam, a unei comunități etc., de unde i se trage și arhicunoscuta apreciere de „învățătoare a vieții", din cele mai vechi timpuri (Historia magistra vitae est). Cu toate slăbiciunile ei, istoria este, la urma-urmei, o carte de căpătâi, este Evanghelia unui neam, motiv pentru care ea reține, între coperțile ei, doar esențialul, din tragedia sau din gloria acestuia, îndeobște, partea plină a paharului vieții unui popor, amănuntele, reziduurile și picanteriile fiind de obicei lăsate la o parte.
Nu pentru că ele n-ar fi importante în definirea unor realități, ci pentru că ar dăuna prea mult esenței, rostului istoriei de a fi cu adevărat și învățătoarea vieții, pildă pentru urmașii acestuia în definirea unei căi spre viitor. Acest principiu de scriere a cărților de istorie s-a încetățenit din cele mai vechi timpuri, încă din antichitate, iar modelul a fost promovat până în zilele noastre și credem că așa este bine să se practice și în continuare. Fără îndoială, faptele săvârșite ale oamenilor, ale popoarelor și ale conducătorilor lor sunt mult mai numeroase, mai variate și nu toate pot fi cuprinse între coperțile unei cărți, dar a încerca să scrii o istorie, lăsând esențialul la o parte, ignorându-l sau minimalizându-l, aducând în prim-plan neesențialul, lucrurile mici sau efectele colaterale ale unei decizii politice constituie, în opinia noastră, un demers deloc onorant pentru un istoric care se pretinde. Se spune că toate sunt bune atunci când se termină cu bine. Scoaterea la iveală și punerea pe tapet a unor documente, fapte mai puțin onorante, săvârșite de generațiile anterioare și de conducătorii acestora, nu constituie în sine o culpă. Ele pot ajunge la îndemâna cititorului, în cele mai diverse scrieri, dar nu ca o încercare de a face istorie doar prin prisma acestora. Pentru că, dacă ne pierdem în prea multe amănunte nu reușim să desprindem firul roșu al evenimentelor istorice, adică tocmai esențialul. Cei care practică o astfel de selecție nu sunt mai puțin de condamnat decât confrații lor din zona triumfalistă a scrisului istoriei și de care nici noi, românii, nu ducem lipsă. Istoricul Lucian Boia și-a câștigat în ultimii ani o anume notorietate prin încercarea domniei sale de a scrie o „altfel de istorie", prin scoaterea la iveală și din context, și punerea în circulație din fondul arhivistic a unor documente și scrieri, ocolite sau neglijate, voit sau nevoit, considerate necaracteristice de confrații săi, la momentul abordării subiectului. Și, precum și faptele istorice sunt ale oamenilor, tot așa și cartea de istorie poartă pecetea celui care a scris-o, iar mesajele transmise sunt bine direcționate, ceea ce înseamnă folosirea istoriei într-un anumit scop. Aceste convingeri mi le-am format citind cartea domniei sale: „Cum s-a românizat România", pe care o consider mai mult o parodie decât o carte de istorie. Evident, lumea este avidă de senzațional, dorește mereu picanterii și abordări mai puțin ortodoxe a faptelor, chiar de istorie, dar a te implica în momentele de cumpănă și de glorie ale neamului tău sugerând că ele n-au fost cine știe ce, cum este cazul celor două uniri, minimalizându-le, criticându-le, caricaturizându-le într-un mod grotesc, constituie, în opinia noastră, un gest descalificant.
Autorul cărții „Cum s-a romanizat România" tratează sub aspectul minimalului și obscurului cea mai glorioasă etapă a istoriei după unirea Moldovei cu Țara Românească și făurirea Regatului României, oprindu-se cu obstinație asupra constituirii României Mari, urmărindu-i apoi evoluția până în zilele noaste, având ca țintă destinul minorităților îndeosebi al celei maghiare, care, chipurile, se află pe cale de dispariție, dacă la viitoarea regionalizare a țării nu se va realiza o enclavă proprie a acesteia, care să-i asigure perpetuarea în istorie, indiferent de destinul românilor și al României. Pentru a ajunge aici, autorul cărții face o istorie a contribuției minorităților la dezvoltarea țării noastre pe care o supralicitează, care însă, odată cu trecerea vremii și cu promovarea conceptului de „stat național unitar", îndeosebi după Marea Unire de la 1918, ponderea fizică și menirea lor s-au diminuat constant. Este adevărat faptul că în tot acest interval autorul n-a identificat la autoritățile române un instrument politic de asimilare forțată, procesul desfășurându-se mai mult pe cale naturală, dar spune domnia sa, au fost și perioade în care s-au întâmplat acest lucru. Concluzia care s-ar desprinde din scrierile domniei sale este că în țară astăzi avem mai puțini maghiari, evrei și nemți, greci și turci etc., decât acum un secol, un secol și jumătate, din cauza unei promovări cu prea mare rigurozitate a conceptului de stat național, constituirii unei Românii Mari prea centralizate, care a indus și o politică de topire a șuvoaielor, mai mici, ale minorităților în marele fluviu al romanității. Deși nu spune direct, în viziunea domniei sale, o Românie federalizată ar fi fost mai potrivită pentru păstrarea unui colorit mai puternic al minorităților în peisajul românesc. Încercând să dovedească cum s-a „românizat România", autorul cărții nu mai privește nici în stânga și nici în dreapta, nu ține cont nici de particularitățile trecutului, de cutumele internaționale în această direcție, de faptul că ceea ce s-a întâmplat și se întâmplă la noi a avut și are loc și în Statele Unite sau Franța, în întreaga Europă de altfel. Fără a mai vorbi de situația minorităților din Ungaria de după 1918, care au fost pur și simplu decimate printr-un proces dur de asimilare, făcându-le direct răspunzătoare de destrămarea așa-zisei Ungarii Mari, în urma Tratatului de la Trianon, din 4 iunie 1920. Recunoaștem și știm că în procesul de unificare a românilor, care a început la 1859 și s-a desăvârșit la 1 Decembrie 1918, un proiect de o anvergură uriașă, aproape unic în Europa prin amploarea lui, s-au făcut și unele greșeli, au avut loc și nemulțumiri cu privire la tratarea unor provincii revenite la patria mamă. Este vorba, în speță, de Transilvania și Basarabia, dar de acest tratament, să zicem, oarecum discriminatoriu, au suferit și românii. Mai mult decât atât, cei din București au fost mai receptivi la doleanțele maghiarilor, decât ale românilor transilvăneni. Cu toate acestea, autorul devine necruțător față de guvernarea românească a epocii, pentru că ea a atins, oarecum, cu aripa, și interesele minoritarilor, în speță a celor maghiari, care nu se pot plânge în niciun caz de o politică de asimilare forțată din partea statului român și nici de o scădere semnificativă a numărului maghiarilor din România. În același timp, problema destinului germanilor și evreilor nu poate fi imputată, în totalitate, guvernării României.
Așadar, autorul cărții nu ține cont de circumstanțe, de anumite vicisitudini, necazuri, suferințe ale românilor. El nu și-a pus niciodată problema de ce orașul a prins destul de greu la români, de ce satul a fost habitatul lor de bază, iar faptul acesta n-ar trebui să fie de condamnat. În același timp străinii, care considerau noua Românie drept un „El Dorado", fiind atrași de către aceasta ca un magnet, nu ținteau în niciun caz satul. Același lucru s-a întâmplat pretutindeni în Europa, inclusiv în Ungaria. Istoricul maghiar de origine evreiască, Pal Lendvai, subliniază faptul că orașele maghiare sunt, în realitate, creația germanilor. Rupând din context perioada cea mai fertilă a procesului de constituire a României moderne, Lucian Boia arată cu degetul nu ceea ce s-a făcut în acest context, și care e magnific, ci ceea ce nu s-a făcut, îndeosebi în direcția protejării minorităților, care, în opinia domniei sale, ar fi trebuit să „zburde" în noul areal românesc, ca și când pentru autorii făuririi României moderne, aceasta trebuia să fie prima lor preocupare. Proiectul de unificare a românilor într-un singur stat și într-o singură națiune a fost de o complexitate nemaiîntâlnită, iar faptul că această unitate a și reușit constituie un act de un eroism fără precedent în istoria neamului nostru. Acesta este motivul pentru care ziua de 1 Decembrie 1918 a fost ridicată la rangul de zi națională, iar autorii României unite se cer glorificați și nu huliți. Ne îndoim că ai noștri, cei de azi, contemporani ai domnului profesor Boia, ar fi fost capabili să ducă la bun sfârșit un asemenea proiect de țară. Datorită faptelor acestor înaintași, care chiar dacă ele nu s-au ridicat la nivelul pretențiilor domnului profesor, România a reușit să adune între granițele sale majoritatea consângenilor, scoțându-i din robia turcilor, ungurilor, rușilor și austriecilor. Și, chiar dacă lucrurile nu merg încă cum trebuie, să fim de acord, măcar pe jumătate, cu sloganul: „Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-i în țara ta"!
A nu se înțelege că românilor le merge mai bine decât minoritarilor, pentru că sunt pe pământul natal. Din contră, aceștia din urmă beneficiază în continuare de nenumărate discriminări pozitive, pe care însă nu le prea văd, ca și domnul profesor de altfel, din motive bine cunoscute. Recenta atitudine a celor de la Ditrău față de cei doi muncitori sri-lankezi constituie o expresie a acestei forme de manifestare duse la extreme. Ajungând la vremurile de azi, domnul profesor este gata să plângă pe umerii maghiarilor minoritari, al căror efectiv a scăzut de la recensământul din 2002 cu 200.000 de persoane, uitând că, în același context, numărul românilor s-a redus cu circa 4 milioane, din același motiv, adică emigrând. Pentru că statul unitar i-a sufocat pe minoritari, apreciază autorul cărții amintite, domnia sa propune renunțarea la această sintagmă, sugerând că autonomia unor provincii sau ținuturi ar fi mai spornice pentru dezvoltarea României federale, dând frâu liber de mai bună dezvoltare minorităților pe care le avem. Așa cum am mai afirmat, lucrarea domnului Lucian Boia nu este o carte de istorie, ci o parodie. Aspectul acesta se poate vedea încă de pe copertă, care are un mesaj tendențios și incitant în același timp. De aceea nu ne miră aprecierea și simpatia de care scrierile domnului Lucian Boia se bucură în rândurile neprietenilor noștri. Așa de pildă, nu de mult, la începutul acestui an, la finele lunii ianuarie, Lucian Boia a primit din partea președintelui Ungariei, Janos Ader, Crucea de Cavaler a Ordinului de Merit al Ungariei, în semn de recunoaștere a activității sale deosebite ca istoric, care, în opinia acestuia, „s-a opus concepției oficiale române despre istorie, oglindită în manualele școlare". De altfel, mai anii trecuți, când românii se pregăteau pentru sărbătorirea Centenarului Unirii, Lucian Boia a fost de mai multe ori la Târgu-Mureș, la invitația conducerii la vârf a Consiliului Județean Mureș. Oare cu ce scop?
