După cum o să vedeți, zice-se că ar fi fost, mai demult, doi târgoveți. Un bogat, semeț și prost, și un sărac, băiat isteț. Întâlnindu-se într-o zi, o gâlceavă îl învrăjbi: Cel bogat, om certăreț, pretindea că-i mai de preț și se cade ca oricine cu respect să i se închine (Banii au și ei un rost, merite dau celui prost!).
„Prietene, ascultă-mă pe mine, eu socotesc că nu ți se cuvine să fii cinstit ca om de rangul meu: Poți tu să dai ospețe cum dau eu? Te văd citind: La ce-ți servește în viață, când ai palatul în pod, o chichineață, și vara porți, ca iarna, aceeași haină sumbră; Iar ca lacheu statornic ai propria ta umbră? Republicii nu-i trebuiesc golanii, și cei ce știu să-și cheltuiască banii; Cu mesele și luxul, eu risipesc comori; Pe urma mea trăiesc, cum știi prea bine, atâția meseriași și negustori și câte un pârlit de scrip, ca tine…" Ar fi răspuns săracul așa cum se cuvine, dar a tăcut, având prea mult de spus. Și iată că războiul l-a răzbunat mai bine, căci fără milă: Marte, orașul le-a distrus. În alt oraș, săracul, om cult și renumit, fu găzduit, cinstit și răsplătit, în timp ce bogătașul, acum sărac și prost, rămase fără adăpost: Pățania a limpezit gâlceava: Vârtejul soartei spulberă doar pleava, lăsând pe loc grăunțele de aur.
Învățătura-i pururi un tezaur.
sursa: Învățătura, Jean de La Fontaine
