Rădăcinile războiului ruso-turc (1877-1778)
Am văzut că așezarea definitivă a turcilor în Europa s-a săvârșit odată cu căderea Constantinopolului, dată după care statele românești sunt reduse la nivelul de state vasale otomanilor. Turcii își continuă expansiunea spre centrul Europei, ocupând teritoriile aflate pe ambele maluri ale Dunării, punând în stare de vasalitate toate statele cucerite. Cu începere din sec. al XVIII-lea, în răsăritul Europei se manifestă o nouă mare putere, Rusia, care își asumă menirea de apărătoare a populațiilor creștine ocupate de turci. Rușii, în mișcarea lor spre sud, în dorința lor de a ajunge cu granița la marea cea mare, Marea Mediterană, așa cum le ceruse testamentar Petru cel Mare, s-au ciocnit de interesele turcilor, cu care au avut mai multe conflicte armate. Spre sud, rușii întâlnesc țările române, pe care le „invită", pe baza comunității de religie, la lupta contra turcilor, cu gândul ascuns însă de a le anexa. În toată această perioadă, românii devin din ce în ce mai conștienți că dezvoltarea lor nu poate evolua dacă se păstreză în continuare protectoratul rusesc și vasalitatea față de turci. Între timp, românii profitaseră de conjuctura favorabilă din situația internațională și reușesc să se emancipeze de sub tutela rusească, reușesc unirea principatelor și, prin referendum, să-și aleagă un domnitor străin: pe Principele Carol I. Totuși, menținerea în stare de vasalitate a tânărului stat era o mare piedică în dezvoltarea acestuia. Următorii pași trebuiau să conducă la ruperea legăturii de vasalitate față de Poarta Otomană. Pentru Domnitorul Carol și guvern, două erau căile de urmat: calea diplomatică și calea de cucerire a neatârnării prin luptă armată. Negocierile politice purtate cu marile puteri au eșuat. Napoleon al III-lea, prietenul nostru, nu mai era, Anglia nu accepta măsuri care să lezeze interesele turcilor, iar Austro-Ungaria se opunea fățiș unei asemenea soluții. Domnitorul Carol I și Camerele au ales să continue a doua cale de luptă. Între Rusia și România, în toamna anului 1876 au început negocierile, care au avut ca rezultat încheierea a două convenții - una politică și una militară: cea militară prevedea condițiile de trecere liberă a armatei ruse prietene pe teritoriul românesc. Prin aceste convenții România se îndrepta spre neatârnare, așa cum își propusese principele Carol încă din primele zile ale domniei.
Pregătirile pentru războiul de neatârnare
Sub directa coordonare a Domnitorului Carol se iau măsuri pentru „completarea și dezvoltarea puterii
armate". Au fost timiși ofițeri la stagiu de pregătire în Prusia, regele Prusiei l-a trimis pe experimentatul colonel Kreuski să-l ajute pe Carol la pregătirea de front a armatei. Cu echipamentul din dotare, armata stătea mai slab, armamentul era vechi și mai puțin performant. Aprovizionarea cu alimente pentru oameni și animale era asigurată în condiții normale, la fel se asigurau și condițiile igienico-sanitare, unde un ajutor prețios s-a primit din partea dr. Davila. Prin toate aceste măsuri, în primăvara anului 1877 „armata română era plină de încredere în sine și era cuprinsă de dorul de a se putea măsura cu dușmanul". Pe întreg parcursul anului 1876, deși România milita pentru neutralitate, continua să-și întărească puterea armatei, la fel procedau și rușii și turcii.
Declanșarea războiului
Razboiul ruso-turc, care va deveni pentru noi Războiul de Independență Națională, începe prin declarația de război a Rusiei către Turcia, din ziua de 11 aprilie 1877. În aceeași zi armata rusă trece Prutul și se îndreaptă spre Dunăre. Noi continuăm să ne apărăm granița de invazia turcilor peste Dunăre. Pe 26 aprilie are loc primul foc de război tras de turci asupra României; erau orele 14.45 când locuitorii Calafatului au simțit acest lucru. La al șaselea foc al lor le răspundem și noi cu primul nostru foc de război. Sosise momentul în care starea sufletească a românilor, pătrunsă de încrederea în victorie, să determine cele două Camere legiuitoare să primească acțiunile turcilor ca o declarație de război și să hotărască, la 9 mai 1877, ruperea relațiilor de vasalitate față de Poartă, iar a doua zi, pe 10 mai, să proclame neatârnarea țării. Erau zilele în care rușii se zbăteau în neputință, după nereușitele atacurilor de la Plevna. Situația pentru armata rusă devenise foarte critică; fără a primi întăriri suplimentare se putea ajunge la dezastru. Marele Duce Nicolae, comandantul de căpetenie rus, înțelegând situația, telegrafiază Domnitorului nostru, cerându-i „a trece Dunărea și a veni în ajutorul rușilor". Se punea însă condiția ca „trupele noastre să fie puse sub ordinele generalilor ruși". Deși aflați la strânsoare, doreau să ne trateze ca pe „supuși ai lor", lucru pe care Carol greu îl putea accepta. Pentru noi, ca țară, important era ca Europa să știe și rușii să înțeleagă că „noi îi ajutăm pe ei și că forțele noastre să nu fie puse sub ordine străine". Interesul național era însă ca la sfârșitul războiului comunitatea internațională să fi luat act de participarea noastră activă la acest război, participare de care să se țină seama la tratativele de pace care vor urma. Așa că Domnitorul Carol, în înțelegere cu Brătianu, a hotărât ca „trupele noastre să-și păstreze individualitatea, dar să vină să formeze aripa dreaptă a forțelor aliate de la Plevna". În acest moment, Domnitorul a decis trecerea armatei române peste Dunăre, alegând ca punct de trecere localitatea Siliștioara, de lângă Corabia. Aici fusese montat podul în lungime totală de 1.036 m, între 14 și 19 august. La construcția podului s-au folosit elemente confecționate la Galați și la școala de meserii din Craiova, care au fost așezate pe 98 de pontoane. În ziua de 25 august 1877, un corp de armată, format din trei divizii cu un efectiv de 38.000 de oameni și 108 tunuri, se găsea deja dispus la nord de Plevna, în contact cu forțele rusești. În aceeași zi, comandamentele celor două armate au hotărât distribuirea trupelor în teren; astfel: românii la dreapta, corpurile IX și IV rusești în centru și detașamentul lui Imeritinsky la stânga. În aceeași zi Domnitorul Carol, avându-l alături și pe Brătianu, autorizează primul atac asupra Plevnei. Bombardamentele asupra redutelor Grivița I și II continuă în zilele de 27, 28 și 29 august. Atacul decisiv se stabilește pentru 30 august. Are loc o întâlnire între Domnitor și Împăratul Alexandru, înaintea acestui atac, la sfârșitul căruia se îmbrățișează, apoi se îndreaptă fiecare spre posturile lor de comandă pentru a urmări desfășurarea luptelor. Bombardamentul începe în zorii zilei, batalioanele Șonțu și Mărăcineanu se reped la atac asupra șanțurilor de apărare ce legau redutele Grivița 2 și Hairi. Necunoscând bine structura terenului, acestea ajung direct în fața gurilor de foc ucigașe ale turcilor. Românii sunt decimați, cei rămași în viață se retrag. Atacul a durat 40 de minute. Bilanțul a fost îngrozitor: 11 ofițeri morți și 15 răniți, 683 ostași de trupă morți. Atacurile vor continua și la al patrulea atac, sub comanda căpitanului Groza, reduta Grivița nr. 1, la ora 19, cade în mâinile românilor. Războiul rămâne în plină desfășurare.
