Întreaga suflare românească își amintește, cu adâncă pietate, de strălucitul voievod Ștefan Vodă, cel ce între 14 aprilie 1457 și 2 iulie 1504 a condus, cu inegalabilă râvnă, jertfelnicie, eroism și conștiință creștină, țara și poporul său.
Prin mutarea «în lăcașul veșnic», cum scrie fiul și urmașul la tron, Bogdan al III-lea, pe piatra mormântului acestuia, Ștefan a trecut în nemurirea credinței religioase care l-a însuflețit în eterna pomenire a istoriei românești și a Europei întregi. Niciun voievod român, din toate cele trei provincii românești, nu-l poate egala, ca luminat și înțelept om politic, ca neîntrecut strateg și eminent comandant de oști, ca purtător al atâtor calități ale polivalentei sale personalități.
Fiu al lui, Bogdan al II-lea (1449-1451), și al Doamnei Oltea, călugărită apoi, probabil sub numele de Maria, nepot al lui Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare personifică însăși Moldova, învrednicindu-se de prețuire, atât din partea conștiinței naționale cât și a celei europene.
Strălucirea unică pe care Moldova a dobândit-o datorită iradierii personalității covârșitoare a voievodului nostru se poate vedea și din numeroase mărturii istoriografice. Astfel, cronicarul Macarie îl numește, în 1542, «Ștefan Voievod cel Viteaz», deci o primă calificare autohtonă, însoțitoare a numelui său de botez.
În felul acesta, literatura cultă continuă la un înalt nivel elogiul pe care folclorul, cu cântecele populare, cu legendele neamului nostru și apoi cronicile și alte mărturii, l-au păstrat în conștiința poporului român, din veac în veac, rezultând un tot complex, vrednic de eroul nostru. De altfel, Ștefan cel Mare intrase încă înainte de moarte în legendă, prin strălucitele sale victorii, cu o mână de oameni, împotriva unor hoarde imense, a unor întinse regate și imperii, cum a fost acela al otomanilor lui Mahomed al II-lea.
O domnie ca a lui nu s-ar fi putut realiza și menține decât bazându-se pe oameni de încredere, disciplinați și devotați integral domnului și țării. Practic el și-a menținut aproape, lungă vreme, colaboratorii cinstiți, ascultători și gata de sacrificiu, i-a promovat în demnități mai înalte și le-a făcut tot felul de favoruri și înlesniri.
Pentru toate marile sale realizări, poporul român îl numește cu netăgăduitul său simț de adevăr «Ștefan cel Mare și Sfânt», rezumând astfel tot respectul și evlavia pe care i-a acordat-o de-a lungul veacurilor.
Aceste profunde sentimente sunt exprimate, în mod emoționant, și de către C.C. Giurescu. Marele istoric al poporului român, C.C. Giurescu, prin condeiul său magistral, conchide în deplină consonanță cu întreaga istorie: „Această unanimitate de elogii ne arată cât de puternică a fost personalitatea lui Ștefan, cât de mult a impresionat ea pe contemporani și pe urmași. Și dușmanii au trebuit să recunoască marile sale însușiri, să se încline în fața faptelor, care vorbesc mai limpede decât orice laude; pe temeiul acestor fapte, care nu s-au limitat la un singur domeniu, ci au îmbrățișat întreaga viață a poporului, în toate manifestările ei, socotim noi, pe Ștefan, cel mai mare dintre toți domnii noștri. Mihai Viteazul a strălucit prin vitejia sa și prin reunirea - câteva luni numai - a tuturor celor «de un sânge și de o lege», sub aceeași cârmuire; Brâncoveanu și-a câștigat o eternă glorie prin sprijinul ce a dat vieții culturale, prin admirabila înflorire artistică din vremea lui; alți domni, ca Matei Basarab, au fost buni gospodari; nimeni însă, ca Ștefan, n-a izbutit să concentreze armonios, în persoana sa, însușiri atât de variate și să realizeze opere atât de însemnate. Gloria lui va străluci veșnic în istoria patriei noastre". Iată, acestea sunt câteva dintre admirabilele cuvinte pe mare istoricul C.C. Giurescu le aduce la adresa marelui Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt.
Evlavia românilor, înrădăcinată de veacuri față de marele ctitor de locașuri sfinte, a făcut ca actul canonizării Sfântului Ștefan cel Mare, în iunie 1992, să fie doar o recunoaștere oficială a cultului popular păstrat cu sfințenie atâtea veacuri. „Om ales de Dumnezeu", „apărător al dreptei credințe", „ocrotitorul celor năpăstuiți", „stâlp neclintit al răbdării", „neînfricat ostaș al lui Hristos", marele Voievod a fost și rămâne în conștiința poporului ca „părinte al neamului românesc". Sfințenia Voievodului rămâne dovedită peste veacuri și de strânsele sale legături cu marii duhovnici ai timpului: Sfântul Ghenadie, Simeon, starețul de la Pângărați, și mai ales cu Sfântul Daniil Sihastru, în a cărui chilie a găsit totdeauna mângâiere, sfat și ajutor.
Cultul deosebit al poporului român pentru marele voievod al Moldovei, Ștefan cel Mare, s-a concretizat prin multe momente prin care acest ilustru înaintaș este evocat și cinstit de-a lungul timpului. Cel mai important moment, așteptat poate de sute de ani, a fost marcat de anul 1992, când Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, iluminat și insuflat de Duhul Sfânt, a canonizat pe marele Domnitor al Moldovei, Ștefan cel Mare, trecându-l în rândul sfinților, urmând ca prăznuirea sa să se facă în fiecare an, la data de 2 iulie, cu titulatura de: Sfântul Voievod Ștefan cel Mare.
