Înfăptuirea reformei agrare, pe 23 martie 1945, a avut ca scop declarat rotunjirea suprafețelor agrare de gospodării țărănești la 5 ha, crearea de noi gospodării țărănești individuale, înființarea de gospodării și grădini de zarzavaturi pentru aprovizionarea orașelor, asigurarea unor suprafețe de teren de rezervă administrate de stat. Decretul-lege, semnat de Regele Mihai I și ministrul agiculturii, Romulus Zăroni, prevedea condițiile de expropriere a terenurilor, a mașinilor și utilajelor, destinate exproprierii, excepțiile de la exproprieri, precum și procedura exproprierii și împroprietăririi. În procedură erau prevăzute sarcinile primarilor, ale comisiilor sătești, prioritatea la împroprietărirea soldaților, foștilor soldați, văduvelor de război etc. Se prevedea ca prețul pământului de împropietărire să nu depășească pe cel al recoltei la hectar: ,,la grâu: 1000 kg și la porumb 1200 kg, preț ce va fi plătit 10% la cumpărare și diferența în rate anuale; împropietăritul, primind pământul liber de orice datorii și obligațiuni. Reforma s-a aplicat și la cristureni, terenurile folosite în acest scop au fost cele de pe Coasta Grindului-Dealul Reformei și pământurile din zona Giurgiș-Rapău. De buna și corecta realizare a reformei s-a ocupat Comisia sătească, aleasă de adunarea generală a sătenilor, din care făcea parte și Marincaș Ion, îndrumată îndeaproape de primarul Mureșan Gheorghe. Oamenii povesteau că reforma s-a desfășurat pe durata a doi-trei ani, că a fost de amploare mare și de care au beneficiat toate familiile îndreptățite, indiferent de etnie. După ce am văzut cum s-a făcut reforma, să vedem cum s-a realizat revoluția în agricultură prin așa-zisa “TRANSFORMARE SOCIALISTĂ A AGRICULTURII”. Dezvoltarea acestui capitol o putem face pornind de la două citate, unul rostit de șeful P.C.R., Gh. Gheorghiu-Dej, care spunea țăranilor că: “De moarte și de colhoz nu puteți scăpa”, al doilea rostit de un țăran înstărit , Vasile Cornea, care declara: “Noi n-am fost oameni, că am fost chiaburi”. Două momente principale de cotitură în relația “țăran - pământ” a creat P.C.R. prin atitudinea și politica sa față de țăranul român. Primul moment a avut loc imediat după reforma agrară, când partidul susținea că “proprietatea țărănească individuală asupra pământului va fi apărată și întărită “. Al doilea moment a fost decis la plenara C.C.al P.C.R. din 3-5 martie 1949, care a stabilit ca sarcină de bază pentru sate: “transformarea socialistă a agriculturii”, ceea ce a însemnat colectivizarea proprietăților agricole individuale. Este momentul în care la sate se declanșează LUPTA DE CLASĂ împotriva țărănimii înstărite, adică în mod deosebit a chiaburilor. Mijloacele aplicate la cristureni, pentru a-i convinge să se înscrie la colectiv, erau similare cu cele aplicate în întreaga țară. Cotele obligatorii de cereale, legume, carne, lapte, lână etc. erau stabilite pe baza întinderii suprafețelor agricole aflate în proprietatea țăranului. Ex: familia mea, Porcilă Gligor, avea impuse în medie, anual, ca obligații de cotă, 20 măji de grâu, 140 kg de carne de porc, 180 litri de lapte ș.a. Pentru produsele livrate drept cote, statul plătea niște sume derizorii, de ex. la nivelul anului 1950, carnea de porc o plătea cu 4-5 lei per kg, în timp ce o pereche de pantofi costa între 170-200 lei. În afară de cotă, țăranul mai plătea pentru pentru pământul și animalele din gospodărie sume importante de bani, sub formă de impozite anuale. Ce era mai dureros pentru țărani, și rușinos pentru oficialii statului, era tratamentul inuman aplicat acestora pentru a le arăta “calea liberă și conștientă” de a se înscrie în colectiv, cale dominată de metode agresive la adresa persoanei: bătăi, rețineri prin beciurile primăriilor, arestări, amenințări cu Securitatea etc. Lucruri recunoscute chiar de șefii partidului comunist, Dej și, mai apoi, Ceaușescu, care arătau că între anii 1950-1952 au fost arestați, bătuți și trimiși în judecată între 85 și 90 de mii de țărani. Nici în satul nostru, unii dintre consăteni nu au fost scutiți de asemenea măsuri nedrepte, despre care vârstnicii, dacă vor, își mai aduc aminte. Aveam 9-10 ani când de Paști sau Rusalii, sătenii adunați lângă Biserica Ortodoxă, purtau discuții pro și contra, legate de înființarea ariilor pentru adunatul în comun a grâului de pe hotar și de renunțare la vechiul sistem. Printre majoritatea opozanților a fost și unchiul, Nicolae Ciungan, din Dâlmă, care a respins propunerea activistului venit de la Luduș. În după amiaza aceleași zile a fost arestat și întemnițat la Aiud. Activiștii politici raionali, însoțiți de oficiali ai satului, vizitau aproape zilnic casele oamenilor cu munca de lămurire. Nici familia noastră nu a fost ocolită de asemenea vizite. Tata, având o vorbă mai “ascuțită”, a evitat întotdeauna discuțiile cu aceștia. Mama îi primea în casă cu Biblia pe masă, din care le citea cu voce tare Psalmii, fără a le răspunde la provocări. Tata și-a petrecut o singură noapte închis în beciul primăriei, pentru lipsă de colaborare. Până la urmă a părăsit pământul și a ales calea “exilului”, lucrând la întreținerea parcurilor din Turda, lăsând pământul pe seama colectiviștilor. Ca etapă premergătoare colectivizării, partidul s-a folosit de etapa ÎNTOVĂRĂȘIRILOR, în care au fost comasate abuziv cele mai fertile pământuri pentru a fi lucrate în comun. Celor care au refuzat să participe la această cârdășie li s-au repartizat terenuri de proastă calitate, cu obligația de a le lucra și a plăti cotele și dările către stat, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Aspect de care nu a fost scutită nici familia noastră, fiind obligată să lucreze râpele și gropile lui Vereș din dealul de lângă gospodăria lui Ucu. Anul 1962 a fost declarat anul de încheiere a procesului de colectivizare a țării, cu următorul bilanț: 3.298.800 de familii cuprinse în 5.398 Gospodării Agricole de Producție lucrau împreună 9.084.700 ha teren agricol, din care 7.677.700 ha arabil. Procesul colectivizării a fost cu greu suportat și de locuitorii satului Grindeni; elevi și studenți trimiși acasă de la studii, pentru a lămuri părinții să se înscrie la colectiv; la fel s-a întămplat cu cei angajați pe șantiere sau în fabrici și uzine. După ani de zile, lucrurile au început să alunece pe o cale de normalitate. Gospodăria din Grindeni, pe lângă lucrul pământului, și-a dezvoltat sectoare întinse de creștere a vacilor de lapte, a porcinelor și ovinelor, de creștere a păsărilor, și-a asigurat un parc important de tractoare și alte utilaje și echipamente necesare în gospodărie. Peste vară, copiii preșcolari, în timp ce părinții lor lucrau la munca câmpului, erau supravegheați la școală, servindu-li-se și masa de peste zi. Concomitent cu procesul de colectivizare, în țară se derulau și alte reforme, printre care cele care vizau “industrializarea socialistă “ și “reforma învățământului”, care au schimbat fundamental viața satului românesc, reforme care merită cunoscute și de noi, cei de astăzi.
