Prin faptul că ridicăm monumente și plăci comemorative prin care îi cinstim, să-i pomenim, să le purtăm veșnică recunoștință celor care au căzut în cel de-Al Doilea Război Mondial. De multe ori în peregrinările mele prin satele românești vedeam monumente istorice care menționau sacrificiul unui număr mai mare sau mai mic de soldați căzuți pentru întregirea patriei în Primul Război Mondial, dar nu am prea întâlnit sate care să fi ridicat un monument sau o placă cu numele eroilor jertfiți în Al Doilea Război Mondial. Atunci mi-am amintit din copilăria mea petrecută în satul Vaidacuta, în jurul anului 1952, următoarele fapte: Într-o duminică, în centrul satului când se făcea joc s-a adunat toată populația, iar comitetul parohial, în frunte cu preotul din sat, a venit cu o propunere să se facă o placă comemorativă cu numele eroilor căzuți pe front în al Doilea Război Mondial, care să fie montată pe monumentul ridicat pentru eroii căzuți pe front în Primul Război Mondial. Primarul, înainte de a începe jocul tineretului, a luat cuvântul, aducând la cunoștința sătenilor că P.M.R. a dat ordin să nu se ridice nici un monument care să pomenească jertfa celor căzuți pe front, deoarece aceștia au luptat împotriva Uniunii Sovietice. Eu, copilandru fiind, mă aflam în acel moment la marginea adunării, lângă grupul de mame ale celor morți pe front. La auzul vorbei cum că feciorii lor ar fi dușmani ai poporului, mamele au scos un urlet din toată puterea lor, care mi-a rămas în minte de-a lungul vieții mele, lucru pe care nu-l pot uita niciodată. Iar una din mamele îndurerate a strigat: “Cum să fie fiii lor căzuți pe front considerați trădători, pentru faptul că ei au plecat cu Armata României ca să apere țara de invadatorii din est și din vest?”. După anii 1990 au început să apară monumente care să cinstească eroii căzuți pe front, așa cum orașul Ungheni a ridicat în fața primăriei un monument de recunoștință veșnică și cinstire a eroilor din toate satele aparținătoare.
În perioada 2006-2010 fiind administrator al unei cooperative agricole, care exploata terenul din extravilanul satului Vaidacuta, am hotărât să scriem o placă comemorativă cu numele celor căzuți în Al Doilea Război Mondial, pe cheltuiala cooperativei agricole, pe care am montat-o în curtea bisericii, dar am primit critici aspre din partea membrilor fondatori ai cooperativei în septembrie 2011, pentru faptul că am cheltuit finanțele cooperativei pentru această placă. Am avut mare mulțumire din partea a două orfane de război, care mai trăiau în 2011. În timp ce îmi strângeau mâna și îmi mulțumeau, în colțul ochilor îmbătrâniți au apărut lacrimi ale suferinței și umilinței lor, că au copilărit fără tată. Una dintre orfane mai trăiește, lelea Minervă, crescută de bunica ei dinspre tată, care la rândul ei era văduvă din Primul Război Mondial, când bărbatul său a murit luptând în armata română care a alungat comuniștii lui Bela Kuhn, care vroiau să anuleze hotărârea românilor de la 1 Decembrie 1918, când s-a realizat Marea Unire.
La terminarea facultății am fost repartizat ca stagiar la S.M.A. Cudalbi din județul Galați. Aici, în centrul comunei am găsit un monument deosebit, care avea reprezentat, în mărime naturală, un dorobanț cu o armă de atac în mână, iar pe soclul care susținea dorobanțul de jur împrejur erau plăci de marmură în care erau înscriși toți eroii din sat, care au murit pe front în Primul Război Mondial, în număr total de 227. Sigur, o parte din ei au murit pe linia de front Oituz-Mărășești, dar unii dintre cei căzuți au murit pentru eliberarea Ardealului. Aveam la S.M.A. un coleg de birou, șef de secție de tractoare, care era profesor de meserie, și făcuse pușcărie pentru o pârâtură mincinoasă. Modul de adresare între noi era tovarășe inginer, iar eu îi ziceam tovarășe profesor, și după un timp în care am mai studiat monumentul referitor la Primul Război Mondial, într-una din zile, la o discuție, îi spun domnului profesor despre monument și am încheiat discuția punând următoarea întrebare: “Tovarășe profesor, unde este monumentul pentru eroii căzuți pe front în Al Doilea Război Mondial?” Răspunsul lui a venit prompt și rapid, cu ochii la ușă să nu cumva să mai audă cineva, sub următoarea exprimare: “Inginerașule, despre acest monument ar fi bine să tăcem”.
Bine, bine, tăcem, nu vorbim, dar până când?
Totuși, multe voci au fost aduse la tăcere. Am tăcut, până când la un moment dat a explodat, când s-a ajuns la limita suportabilului, a umilinței, a lipsei de drepturi, și nu în ultimul rând, a fricii permanente de a fi pedepsit pentru vina fără vină.
Astfel că, aceste constrângeri sociale au generat evenimentele din decembrie 1989, în urma căreia ne-am câștigat dreptul: de a avea o anumită proprietate individuală sau colectivă, de a nu mai tăcea, de a ne manifesta împotriva abuzurilor clasei conducătoare, de a ne construi noi biserici, și nu în ultimul rând, să ne cinstim înaintașii care s-au sacrificat pentru întregirea țării, prin ridicarea unor monumente, în fiecare localitate, prin care să ne exprimăm recunoștința și veșnica lor pomenire.
