Preocupați în așa măsură de combaterea coronavirusului în fața căruia ne dovedim atât de neputincioși, am cam uitat că noi, oamenii, ne aflăm de multă vreme în război cu natura, căreia, de la o vreme încoace, prea îi arătăm mușchii noștri forțoși, în ideea de a o domina necondiționat, cu propriile ei arme. Adică cu mijloacele pe care ea ni le-a pus la dispoziție cu atâta generozitate în ultima perioadă, și care ne-a permis accesul la importante descoperiri științifice, tehnice și tehnologice pentru a ne facilita o viață mai ușoară. Este într-adevăr un miracol asupra căruia oamenii de știință n-au zăbovit îndeajuns pentru a răspunde la întrebarea cum de acestui homo sapiens, al cărui existență este apreciată de către arheologi la 600.000 de ani, i-a venit atât de târziu mintea la cap, abia în ultimii 25.000-30.000 de ani, și a început să exceleze doar în ultimele 3-4 secole, odată cu revoluția industrială, și îndeosebi în ultimele 3-4 decenii, de când se pare că nimic nu-i mai poate sta în cale în a-și decide singur propria sa evoluție și dezvoltare. În acest context merită amintit faptul, stabilit tot de arheologi, că semenilor noștri din vechime le-au trebuit circa 300.000 de ani ca să reușească să transforme piatra nativă într-o simplă unealtă cu care au pornit apoi pe drumul întortocheat al civilizației, moment considerat foarte important în accelerarea vitezei pe calea devenirii noastre.
Interesant este faptul că tocmai acum, când avem impresia că suntem pe cai mari în lupta pentru a smulge naturii cât mai multe neștiute și avantaje, întâmpinăm din partea acesteia o puternică răzvrătire, printr-o largă varietate de manifestări atipice, prin răbufniri cât mai diverse și neprevăzute, semn că acesteia nu-i convine aroganța și rapacitatea cu care o tratăm.
De circa două decenii constatăm că mama-natură nu mai e cea pe care o știm din vecie: ocrotitoare blândă a vieții noastre terestre, oferind speciei umane cu generozitate adăpost și hrană, precum și alte condiții vitale de perpetuare și dezvoltare. Ceea ce noi simțim, acum, pe pielea noastră, oamenii de știință au început să semnaleze de mai multă vreme deprecieri constante la pilonii de bază ai naturii, ai ecosistemului: de la lărgirea găurii stratului de ozon din stratosferă, la topirea ghețarilor de la poli, creșterea temperaturii atmosferei și multe altele, care pe termen lung pun viața planetei în pericol. În consecință, planeta începe să se încălzească favorizând deșertificări pe spații terestre întinse, ceea ce ar duce la migrații masive de populație, cu urmări nefaste asupra habitatului. Ca urmare a schimbărilor de echilibre, anotimpurile intră unul într-altul, iar fenomenele meteorologice extreme devin tot mai dese și mai periculoase. Anul acesta, mai mult ca oricând, impactul asupra agriculturii la nivel național, continental și chiar mondial este unul foarte sever, aruncând spectrul foamei peste teritorii întinse de pe mapamond.
Toate acestea sunt semnale de rău augur care ar trebui să ne dea serios de gândit și care ne-ar îndreptăți la măsuri de corectare a atitudinii noastre în raport cu natura. Deși ne plângem de atâta vreme de efectele acestea contradictorii, nici guvernele și nici oamenii de știință nu sunt prea convinși că trebuie să acționăm în consecință. Ca urmare, în raport cu natura, lucrurile își urmează calea lor nesăbuită, iar noi, cei de azi, dar mai ales generațiile viitoare, vor deconta toate aceste urmări nefaste.
Vorbind despre aceste nenorociri amenințătoare, dar care deocamdată abia-și arată colții, iar pe noi nu ne prea înspăimântă, sperând într-o joacă a naturii de-a v-ați ascunselea, ne gândim că apariția intempestivă a acestui nenorocit virus care a întors lumea pe dos, și în fața căruia suntem atât de neputincioși, face parte din acest pachet de ultimă oră al răbufnirilor naturii cu care aceasta vrea să se apere de nevolnicia oamenilor, insensibili și indiferenți la semnalele pe care ea, natura ni le trimite de atâta vreme în speranța că în cele din urmă ne va convinge să ne oprim din goana pe care am luat-o, se pare, spre nicăieri.
Capitalismul a făcut într-adevăr mult pentru bunăstarea oamenilor pentru progresul societății omenești, dar în goana sa după profit cât mai mare și imediat, a făcut foarte mult rău naturii, exploatând-o cu nesăbuință, uitând să lase de multe ori loc de bună ziua, în raport cu aceasta. I-a exploatat fără discernământ resursele, poluând în tot felul pământul, aerul și apa, a produs și diversificat cu nesăbuință stimulând un consum deșănțat, încurajând risipa la maxim. În zilele noastre, toate aceste trăsături negative au fost exacerbate prin statuarea conceptului de reducere a duratei de viață a produselor și evident a calității lor, pentru un rulaj de resurse cât mai mare și creșterea gradului de profitabilitate.
În consecință, așa cum e ea ordonată, astăzi societatea omenească pare a fi în contradicție maximă cu cerințele naturii, care refuză să-i mai suporte hachițele, deloc puține și foarte diverse.
Judecând lucrurile în această idee, nu putem omite faptul că ea, natura, aflată mereu în tranșeele apărării, ar fi lansat de aici această rafală de avertisment sever. Este vorba tocmai de noul coronavirus, cu țintă mult mai precisă pentru a ne atrage nouă, oamenilor, atenția că s-a cam terminat cu gluma.
Interesant este faptul că vechile molime, de la ciumă, holeră și malarie, care au secerat milioane și milioane de vieți omenești au prins teren îndeosebi în zonele cu civilizație slabă, cu condiții precare igienice, iar continentul African și sud-estul Asiei au fost și sunt abonate și în prezent la acestea. Acum, noul coronavirus, s-a instalat și a început să opereze în zonele cele mai dezvoltate, în țările cu o înaltă civilizație, cu sisteme de sănătate bine puse la punct. Să ne amintim de Italia, Marea Britanie, Spania, de ambițioasa Chină și, colac peste pupăză, de Statele Unite ale Americii, unde el face ravagii, cu toate performanțele medicinii de acolo.
Așadar, în ultima perioadă am ajuns să știm multe, chiar foarte multe, dar prin acest nefericit exemplu ni se demonstrează că nu știm aproape nimic, sau că mai avem foarte multe de învățat. Iar cel mai important lucru ar fi să ne resetăm complet atitudinea în raport cu natura. Să lăsăm naibii goana aceea acerbă după bani, după profit și să ne gândim și la sănătatea pământului și a mediului înconjurător, la viitorul nostru, al copiilor și nepoților noștri. Pentru că, în realitate știm ceea ce avem de făcut. Vorbim foarte mult de ocrotirea mediului, de reducerea poluării, de la cea chimică, biologică, la cea sonoră, dar nu facem aproape nimic în acest sens. Pentru a trece într-adevăr la treabă este necesar însă să ne schimbăm stilul nostru de viață, de la modul de a ne hrăni, la cel de a munci și de a ne petrece timpul liber. Libertatea atât individuală, cât și cea colectivă, pe care noi le invocăm, ca drept fundamental al omului, chiar cu prilejul restricțiilor introduse în perioada stărilor de urgență și de alertă, nu poate fi interpretată altfel și ruptă din context decât ca o necesitate înțeleasă, conștientizându-i limitele. Ea ne obligă la respectarea unor norme și valori impuse de situația de fapt, iar dreptul unuia încetează acolo unde începe dreptul celuilalt. Așadar, dacă dorim să scăpăm de teroarea acestui virus care, iată, nu are de gând să ne părăsească, trebuie să ne reinventăm propria noastră viață, propria atitudine comportamentală. Experiența acestor luni cu virusul atârnat, precum Sabia lui Damocles deasupra capului nostru, a dovedit că nu vom scăpa de el atâta vreme cât în viața noastră de toate zilele nu se vor produce schimbări impuse de acest virus și vom aborda același comportament, care ne-a adus în situația în care ne aflăm. Iar pe măsură ce îl vom sfida, în loc să scăpăm de el, tributul pe care îl vom plăti va fi din ce în ce mai mare. Numărul enorm de infectați, de spitalizați, suferințele celor de pe paturile de spital și teama de îmbolnăvire ce a pus stăpânire pe noi constituie o dovadă că lupta nu numai că nu s-a sfârșit, dar și un indiciu că rămânând nemișcați în matricea proastelor noastre obiceiuri, pe care nu vrem să le abandonăm, șansele noastre de a câștiga acest război infam sunt extrem de mici. O realitate care trebuie să ne dea serios de gândit.
