Poate cel mai important câștig al românilor după “revoluția” sau lovitura de stat pusă la cale de dușmanii României, în decembrie 1989, este cea referitoare la alegerile democrate, prin libertatea cetățeanului de a vota după cum îi dictează conștiința. Drept urmare, au apărut și o sumedenie de candidați, unii pe listele partidelor politice, alții independenți. Într-o vară fierbinte, cu capricii, și mobilizări împotriva unui virus ucigaș, avem parte de o campanie electorală pentru alegerile locale, de primari, consilieri locali și consilieri județeni. Mulți dintre candidați habar nu au ce însemnă să conduci o primărie, un consiliu local sau județean. În primul rând trebuie să fi un politician versat, instruit, să cunoști legile administrației publice - multe abrogate sau completate de legi noi, să fi bun patriot, adică să te intereseze mai mult problemele comunității, decât cele personale. Au fost și sunt situații când primarii și-au agonisit averi fabuloase prin acte false, comisioane, eludarea legilor fondului funciar etc. Mulți au fost cercetați de DNA sau mai sunt, alții au fost condamnați de justiție, chiar dacă la putere era partidul care i-a nășit. Culmea ironiei, mass-media, despre care se spune că este câinele de pază al societății, nu mai are libertatea de a prezenta cazurile de corupție din administrație, din mai multe motive. Odată în colectivele redacționale există simpatii politice, apoi ești legat de administrația locală, prin chirii de spații, puncte de difuzare, nevoia de sprijin financiar pentru supraviețuire în condițiile unei concurențe cu alte surse de informare. În plus, cât dosarul se judecă, nu ai voie să publici despre inculpat. Așa că, la un moment dat, te trezești cu un candidat despre care nu știi aproape nimic. Este pus pe lista unui partid, i se face puțină campanie electorală pe unde se poate, fiindcă față în față cu alegătorii nu prea este îngăduit în situația actuală, a stării de alertă.
Am încercat să găsesc un răspuns la întrebarea: Oare, de ce își doresc atât de mult unii oameni să ajungă într-o demnitate politică sau administrativă?
Fără pretenții de politolog, sociolog sau mare comentator politic, doar așa, în calitate de cetățean “turmentat” de prea multă liberate, mă gândesc că cei care se avântă în lupta politică sunt oameni care vor să iasă în evidență prin ceea ce fac, sunt mai mult sau mai puțin animați de orgolii. Sunt prea puțini cei care vor să rămână în istorie în calitate de ctitori, de “apostoli” care să schimbe lumea din jurul lor. Apoi, sunt cei care își doresc un câștig material, să se căpătuiască mai lejer, fiindcă nu prea sunt elite într-un domeniu de activitate productiv. Vin apoi, cei mai mulți, din categoria celor care cred cu adevărat în doctrina politică a partidului în care s-a înregimentat și, nemulțumiți de cei care au condus sau conduc administrația, vor să se implice, vin cu programe, cu strategii, unii chiar se pricep că conducă prin ceea ce au făcut și fac pentru comunitate. Mai sunt cei care au gustat din putere și pentru nimic în lume nu pot renunța la binefacerile și avantajele oferite de un loc de muncă, unde cu cât ești mai mare în funcție, cu atât muncești mai puțin, fiindcă îi pui pe alții să muncească. Din rândul acestei categorii fac parte și cei care practică curvăsăria politică, fiind dispuși să-și schimbe convingerile doctrinare și partidul, așa cum își schimbă izmenele. Azi pesedist, mâine liberal, poimâine în gașca lui Ponta sau userist. Cred că cei mai periculoși candidați sunt cei care practică traseismul politic, chiar dacă poate fi justificat la un moment dat de interesele obștii pe care vrei să o salvezi.
Mai există un aspect în rândul politicienilor, în stare să dezamăgească alegătorii. Lipsa de cultură politică și educație civică de care dau dovadă candidații. Este înscris într-un anumit partid, dar el habar nu are de doctrina acestui partid, de niște principii elementare, în plus, nu cunosc nici legislația. Veți spune că fiecare primar are dreptul la consilieri, că se pot documenta. Adevărat, dar să avem în vedere că sunt situații când trebuie să iei o decizie urgentă. Vreau să aduc în discuție pregătirea politică și administrativă a candidaților din perioada de glorie a socialismului. Pentru fiecare post exista o listă cu trei candidați, rezerva de cadre. Județeana de partid întocmea un dosar de cadre riguros, privind părinții, neamurile, apucăturile candidaților, apoi erau trimiși la o școală de partid zonală de un an sau mai puțin la Cluj, Bacău, București, unde cadre didactice universitare susțineau lecții politice, de istorie, de legislație, de organizarea muncii, relații interumane etc. Mai exista Universitatea de Știițe Politice “Ștefan Gheorghiu”, unde erau admiși, prin concurs, candidații cu dosare întocmite la județ. Precizez că se intra prin concurs, cu mai mulți candidați pe un loc, iar în timpul facultății erai obligat să înveți. Mai exista și sistemul de studii post universitare, un fel de masterat din zilele noastre, unde se pregăteau cadre de conducere. Așa și-a format PCR cadrele de conducere. Să-mi fie cu iertare, nu vreau să fiu acuzat de nostalgii după regimul socialist, care a avut și părți foarte bune, ce trebuiau preluate, mai ales că în perioada aceea s-au realizat cele mai mărețe lucruri din România. N-am făcut parte din aristocrația comunistă. Am absolvit Facultatea de Agricultură din cadrul Universității Agricole din București și Facultatea de Teologie Pastorală a Universității din Sibiu, admis cu examen de admitere, sunt membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, cu atestat profesional. Am făcut această precizare fiindcă zilele trecute am refuzat republicarea unui anunț umanitar, al unui bolnav pe care l-am ajutat de nenumărate ori, fără să dovedească cu acte afecțiunile grave de care, chipurile, suferă. Acesta m-a acuzat, furios, că sunt bolșevic, comunist înrăit, egoist, m-a blestemat în fel și chip etc. Am stat și am meditat la aceste acuzații și mi-am spus: Măi, nefericitul ăsta are dreptate, fiindcă am fost pionier, utecist, membru PCR de bună voie, educat în școală, în tabere de tineret, să fiu un cetățean cu frică de Dumnezeu și rușine de oameni. Poate că uneori am greșit. Sincer, nu mă încearcă niciun sentiment de rușine că am fost comunist, dimpotrivă, mă onorează, fiindcă am crezut cu adevărat în valorile societății socialiste multilateral dezvoltate, spre deosebire de unii, activiști PCR care au uitat că s-au hrănit din blidul comuniștilor și acum, în democrație, stau la rând la troaca capitaliștilor, devenind marii politicieni de dreapta. Am scris și voi scrie despre cei care ne-au vândut țara și avuția națională în numele libertății democratice…, cu riscul de a fi considerat comunist.
