NURSINGUL (ÎNGRIJIRE) LA DOMICILIU, APROAPE INEXISTENT ÎN ROMÂNIA

Toți, la un moment dat, auzim că o prietenă, o fostă colegă de școală, soția unui prieten sau chiar cineva din familie lucrează în străinătate și are grijă de bătrâni, la domiciliu. Unii (foarte puțini) respectă această “meserie”, unii chiar își exprimă dezgustul și dezaprobarea. Alții dau din cap în semn de acceptare tacită, ca fiind o soluție de a mări veniturile unei familii, de a ne ține copiii în facultate sau a-i ajuta să pornească în viață. Prețul există, și e plătit zilnic de acele familii dezbinate și de acei copii care înfruntă viața, fără sfatul, ocrotirea și iubirea părintelui.

Cu toate că acest soi de nursing nu își face simțită prezența și în societatea românească, decât într-o foarte mică măsură, conceptul există în România, dna Măriuca Ivan, fondatoarea Fundației “Crucea Alb-Galbenă”, încercând din răsputeri să implemeteze un sistem de acest fel, dar, din păcate, societatea și cei care sunt la conducerea acestei țări îl consideră neimportant. Câți dintre noi nu ne-am lovit, la un moment dat, de nevoia de a apela la serviciile unei persoane competente care să ne înlocuiască, să ne ajute în îngrijirea părinților, bunicilor noștri?

În Marea Britanie, și nu numai, acest sistem este foarte bine pus la punct și are un impact pozitiv asupra societății în general și asupra vieții de familie a fiecăruia dintre cei care apelează la el.

Ca un exemplu, îngrijirea persoanelor vârstnice în Marea Britanie se poate face prin agenții private sau guvernamentale, care, în urma încheierii unui contract cu familia, se obligă să ofere acest fel de servicii, fie prin prezența unei persoane pregătite și competente de câteva ori pe zi lângă persoana în vârstă sau suferindă, sau în regim “live in care”, ceea ce înseamnă că una dintre angajatele societății, alese de agenție și familie, de comun acord, va locui cu persoana care solicită ajutor, asigurându-i igienă, hrană, administrarea medicamentelor (care se face într-un regim foarte sever și controlat), suportul fizic și psihic necesar, confortul, compania etc, etc. De specificat și de luat în seamă este faptul că înainte de a trimite “pe teren” un/o angajat/ă, agenția o pregătește la modul cel mai serios prin cursuri de prim ajutor, de conduită, de igienă, de îngrijire paleativă, cursuri de legislație, verificarea cazierului, și nu doar în UK și România, ci și la nivel european. Există legi și reguli foarte stricte vizavi de această meserie. Întotdeauna se face o evaluare a factorilor de risc din casă, se cere o adaptare a mediului la nevoile și în funcție de boala persoanei/pacientului și a persoanei care va locui cu el/ea. Orice formă de abuz, fie că este fizic, psihic, emoțional, material, interetnic sau politic, este foarte aspru pedepsit, fie că este îndreptat spre pacient său spre îngrijitoare.

Bineînțeles, și angajatului i se oferă condiții, ajutor și susținere, atât în plan personal, cât și profesional, are drepturi și îi sunt respectate. La orice oră din zi și din noapte, persoana poate cere ajutorul agenției, în cazul în care se confruntă cu o situație care implică o decizie medicală sau etică sau apare o problemă de natură personală. Totodată, i se oferă un deosebit respect. Respect pentru angajat ca persoană, pentru meseria care o practică, respect pentru intimitatea și viața angajatului/ei.

Se naște întrebarea: noi ce facem pentru bătrânii noștri? Îi internăm într-un azil, în cazul în care situația materială ne permite, sau angajăm “la negru” o persoană despre care nu știm mare lucru, o primim în casă și în viețile noastre pe baza recomandării unei prietene sau a unei vecine. Cine e această persoană? Ce cunoștințe și pregătire în domeniu are? E adevărat că nu trebuie să fie neapărat asistentă medicală, persoanele din această categorie profesională intră deja în altă categorie, dar cine e și ce cunoaște despre nursing?

Există predispoziția să confundăm carrer-ul (într-o traducere adaptată, infirmieră) cu menajeră. Sau, și mai rău, ne așteptăm să aibă grijă și de persoana care are nevoie de ajutor și îngrijire, să fie și menajeră și bucătăreasă. Ei bine, așa cum bine știm toți, când vrem să facem mai multe lucruri în același timp, niciunul nu va fi bine făcut.

Cred că a venit momentul să aducem “de afară” și acest soi de capitalism și dezvoltare, nu doar muzică, modă și Haloween. Nu e ușor, dar categoric nu e imposibil. Trăim în viteză, gândim pe scurt, vizitele la părinți, bunici ne bucură sufletul, dar atunci când ei sunt la pat, sau nu se mai pot spăla singuri, nu-și mai pot găti, aceste vizite devin solicitante. Nu pentru ca îi iubim mai puțin, ci pentru că uneori nu știm cum să-i ajutăm practic, alteori pentru că cele 15 ore din 24 în care alergăm pentru propria noastră existență, nu ne mai ajung.

Omenirea luptă momentan cu acest virus, cu această pandemie, suferă și încearcă să facă față, să rezolve acest moment greu. Persoanele cu pregătire medicală sunt solicitate la maxim, spitalele, laboratoarele, doctorii fac eforturi să găsească remedii la această stare acută a omenirii. Dar ce facem cu starea cronică a omenirii, cu starea cronică a României? Cu bolnavii, cronici sau, pur și simplu, cu oamenii în vârstă?

Cred că NOI, fiecare dintre noi, și NOI, ca societate, ar trebui să vedem necesitatea și importanța acestor servicii de nursing. Să creăm, să reevaluăm și să susținem această meserie, dându-i valoarea și respectul cuvenit. Ministerul Sănătății, Crucea Roșie și celelalte Instituții care pot face ceva în această direcție, ar trebui să înceapă să se “miște”, să lase politica deoparte puțin, și să rezolve acest aspect al vieții sociale din România, pentru că și ei au părinți și bunici, pentru că și ei sunt părinți și bunici, dar mai important, pentru că fiecare națiune își are bătrânii ei, pentru că nu e o opțiune, ci o datorie morală să îi ajutăm și să-i îngrijim, iar felul în care sunt tratați vârstnicii spune multe despre oamenii care alcătuiesc această națiune. Un abonament gratuit pe un mijloc de transport sau la un ziar nu rezolvă nici hrana caldă a unui bătrân, nici pansarea unei răni, nici singurătatea sau faptul că nu mai știe cum și când să-și ia medicamentele.

 

Lasă un comentariu