Un bun prieten, ing. Traian Dumitru, în vârstă de 92 de ani, a fost amânat pentru o operație, timp de mai multe luni, din cauza pandemiei. La un moment dat, l-au internat la secția de chirurgie dintr-un spital târgumureșean, unde l-au programat pentru o intervenție chirurgicală la nas. Omul a intrat pe picioare în spital, cu speranța că se va face bine, mai ales că testul Covid -19 ieșise negativ la internare. Discutam la telefon în fiecare seară și îmi mărturisea că se simte bine, era optimist, aștepta să hotărască medicii ziua în care va fi operat. O perioadă a fost singur în salon și se declara extrem de mulțumit de îngrijire, mai ales de mâncare. După o săptămână, i-au mai internat încă un pacient în salon. Iar după câteva zile, când i s-a făcut din nou testul, l-au găsit pozitiv, luase virusul de la pacientul internat cu el în salon. M-a sunat seara și mi-a spus: ,,Măi prietene, să știi că mă duc, ăștia m-au omorât cu tratamentul lor, dar nici nu vor să mă lase acasă”. La două zile după această discuție, mă sună fiica lui, medic stomatolog în Satu Mare: ,,Tata a murit azi noapte”. Am rămas surprins, prietenul meu s-a ferit toată viața de spital, de medici, de medicamente.
A trăit 92 de ani liber, sportiv, practica înotul și drumețiile, cu un regim alimentar normal, adică, consuma ce-i tihnea, bea zilnic un pahar cu vin roșu, dar nu a fumat niciodată. De când cu pandemia, a fugit de doctori și de spitale, de frică să nu-l prindă, să-l închidă și să nu-i mai dea drumul decât cu pașaport în veșnicie. N-a avut încotro, fiindcă afecțiunea de la nas presupunea neapărat o intervenție chirurgicală. L-au dus în satul natal. Un preot și șase persoane l-am așezat în mormântul familiei.
Am relatat despre trecerea în veșnicie a prietenului Dumitru, fiindcă de fiecare dată când ne întâlneam și discutam despre spaima care mă încearcă când aud țipătul disperat al salvărilor, când vedeam izoletele cu bolnavi, restricțiile de circulație, obligativitatea măștilor, el râdea și îmi spunea că totul este o mascaradă, ca să-și justifice medicii salariile de 15 mii de lei lunar, plus sporuri, pe considerentul că sunt eroi.
Din nefericire, am trăit și eu încercarea prin care trece un bolnav cu Covid, direct pe cruce, nu la picioarele crucii. În urmă cu cinci luni am muncit, la țară, în livadă și am transpirat. Obosit, m-am așezat la umbra unui nuc din curte și am ațipit. Când m-am trezit aveam dureri în spate și acasă am făcut o febră de 37,8 grade, cu frisoane. Foarte speriată, familia a sunat la UPU Târgu-Mureș (Unitatea de Primiri Urgențe). După 5-6 apeluri, în sfârșit a venit o salvare și, fără să mă întrebe ce am, m-au dus la urgență. Era trecut de ora 20 și până dimineața la ora 4 m-au lăsat să aștept pe un scaun. Între timp, mi-au recoltat sânge, mi-au luat temperatura, fără să primesc un tratament. La un moment dat, lângă mine era o femeie în vârstă, care cerea apă și să o ajute cineva. Eu am dorit să plec acasă, dar nu m-au lăsat și m-au dus la CT, într-un căruț, deși puteam merge pe picioare, fiindcă teama de a fi internat m-a făcut mai bine. După CT, o doctoriță căruia nu-i mai rețin numele, mi-a spus că sunt suspect de Covid și să aștept până îmi găsește un loc, undeva într-un spital. După puțin timp, a venit o salvare și am scăpat din iadul de la UPU, fiind internat la Spitalul de Pneumologie. Mi s-a dat un pat, și niște asistente îmbrăcate în costume de cosmonaut mi-au dat niște medicamente. Am nimerit în îngrijirea unei doctorițe foarte atente și amabile, care mi-a prescris un pumn de leacuri și o injecție în burta. Trebuie să specific că asistentele, cărora le vedeam numai ochii, erau amabile, chiar foarte amabile și îmi venea să râd când le vedeam mișcându-se în costumația aceea de cosmonaut. În salon cu mine mai erau trei bolnavi cu mască cu oxigen și, între timp, testul mi-a ieșit pozitiv. Aveam poftă de mâncare, iar mâncarea era foarte bună și consistentă. Între timp, probabil, din cauza medicamentelor sau a virusului, mi-am pierdut gustul și mirosul. După trei zile, m-am simțit mult mai bine și am cerut medicului să fiu externat, fiindcă dacă mai stau mult acolo intru într-o depresie gravă. Doctorița Alexandra Diana Comes, medic specialist pneumolog, s-a îndurat de mine și m-a eliberat din iad, cu recomandarea să continuu tratamentul acasă, cu vitamine și un medicament pentru întărirea imunității. Mulțumesc, doamnă doctor. Timp de două săptămâni am stat în carantină, iar DSP mă verifica prin polițiști, la poartă, dimineața și seara, dacă sunt acasă. Culmea ironiei, am stat în casă cu soția și socrul , persoane în vârstă, fără ca aceștia să contacteze virusul. Soția s-a adresat cu o cerere la DSP, să i să permită să iasă din curte, la plimbare, cu cățelul. După jumătate de oră, i s-a aprobat să iasă din curte, pentru o plimbare, de două ori pe zi, o jumătate de oră. Stau și mă întreb: oare, dacă nu găseam un medic care să mă externeze din spital, astăzi mai eram în viață?
