“Urmașilor mei Văcărești/ Las vouă moștenire/ Creșterea limbii românești/ Și-a patriei cinstire”. Ar trebui mai des să evocăm acest îndemn testamentar, dacă vrem cu adevărat să ne menținem ca români și să nu ne fugă pământul de sub picioare. S-ar cuveni să le avem scrise cu literă mare, mereu în fața ochilor și în inimă aceste versuri de la Ienăchiță Văcărescu, sau măcar să ne amintim de ele, în ziua de 17 februarie, când i-am fi datori cu o evocare celebrei urmașe a autorului lor.
La 17 februarie anul 1947 s-a stins din viață Elena Văcărescu, una dintre cele mai valoroase personalități culturale feminine ale României. Adorată de regina Carmen-Sylva, înzestrată cu talent poetic asemenea predecesorilor, îndrăgostită de viitorul rege Ferdinand și despărțită pe viață de marea ei iubire, Elena Văcărescu a trăit și și-a împlinit destinul la Paris.
Deși creația ei literară nu este înveșmântată în limba română (a scris în franceză), ea s-a manifestat, după cum o apreciază Camil Petrescu, ca “o româncă din cel mai adevărat sânge românesc”, iar Nicolae Iorga o numește “ambasadoarea sufletului românesc”. Și-a servit Țara, depunând mult suflet pentru realizarea Marii Uniri. Toată viața a rămas fidelă jurământului dat logodnicului Ferdinand, deși el a ales tronul regal, iar ea a fost impusă să ia calea exilului. Nu s-a căsătorit, nici memoriile ei nu amintesc o altă dragoste. Și-a dedicat viața literaturii și a fost un ambasador al poporului român. A rămas în Franța până la finalul vieții.
În 1919 a fost numită, de către regele României, secretar general al Asociației Române pe lângă Societatea Națiunilor, pentru o perioadă de douăzeci de ani. Câtă vreme a făcut parte din lumea literară pariziană, a promovat valorile românești, a tradus și a publicat în revistele din Franța poeziile lui Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Octavian Goga, Lucian Blaga.
Este laureată a premiului Academiei Franceze și prima femeie membru de onoare al Academiei Române, căreia i-a lăsat moștenire cea mai mare parte din averea Văcăreștilor. Suflet din sufletul poporului român, a fost readusă acasă, rămășițele pământești ale poetei, în 1959, găsindu-și odihna cea veșnică în scripta familiei Văcărești din Cimitirul Bellu. Puțini dintre românii celebri, rămași să-și doarmă somnul de veci în pământ străin, s-au bucurat de această cinste.
