Recunoaște sau nu, însă principala menire a femeii în familie este acea de a aduce copii pe lume. De a le da viață din viața ei și un prenume cât mai frumos și românesc. De a-i crește, educa, ocroti și iubi! Și, cu toate acestea, mult prea târziu vom înțelege și un alt mare adevăr al vieții oricărui om. Acela că oricât am fi de bătrâni, tot copii de mame și de tați rămânem, atâta vreme cât ne mai trăiește măcar unul dintre părinți. Numai după ce pleacă din această lume și ultimul dintre ei, abia atunci nu mai suntem copii de părinți și începem a îmbătrâni definitiv!! Ca urmare, vă îndemn ca atâta vreme cât mai sunt ei în viață, să nu uităm a le da ascultare și a le oferi, fără pic de zgârcenie, și dragoste, și ocrotire, și mângâiere, și căutare. Iar măcar din când în când să înlocuim telefonul cu scrisul pe hârtie a câtorva rânduri. Pentru bătrânii noștri părinți și bunici (cu precădere pentru cei din sate și cătune), nu-i bucurie mai mare ca atunci când tot mai episodicul poștaș le lasă în pragul casei o scrisoare de la voi și de la copiii voștri. Pentru că sunt acei dragi părinți și bunici despre care același poet, Adrian Păunescu, spunea în ale sale nemuritoare versuri, din “Repetabila povară”; (…) “Că din toate, ce sunt, cel mai greu e să fii/Nu copil de părinți, ci părinte de fii/ (…)Cine are părinți încă nu e pierdut,/Cine are părinți are încă trecut/(…)/Iar când vom începe și noi a simți/ Că povară suntem, pentru-ai noștri copii,/Și abia într-un trist și departe târziu,/Când vom ști disperați vești, ce azi nu se știu/Vom pricepe de ce fiii uită curând,/Și nu văd nici un ochi de pe lume plângând.”
Crâmpeie de declarații de dragoste și iubire, nu numai dintre o fată și un băiat, sau dintre un soț și o soție, ci și dintre România și românii săi: “Draga mea dragă, nu te iubesc cu inima că mi-e teamă că se oprește din bătaia ei dătătoare de viață; nici cu mintea, pentru că ea este uitucă. Eu te iubesc cu sufletul, că el e veșnic!”.
Gândurile mele gânditoare, compuse și scrise la sosirea calendaristică a Primăverii anului 2020, de duminică, 1 martie. Așezările țării mele au rezistat în timp și în spațiu nu numai prin vrednicia fiilor lor, dar și a celorlalți oameni care s-au perindat prin ele. Astfel încât trecutul îndepărtat, ca și cel mai apropiat, este, deopotrivă, glorios, trist și dureros. Oferind, în schimb, speranța unui viitor optimist și luminos. Totul e să știm unde și cum să-l căutăm! Pentru a afla cine am fost, cine suntem și cine vrem să fim! Neuitând, nicicând, nici acel din urmă sfat patriotic al Vlădicului Sfânt Ierarh, Andrei Șaguna (1809-1873), Mitropolitul Ardealului, odihnitor Întru-Domnul în Mausoleul Țintirimului Rășinarilor Mărginimii Sibiului: “Români, împăcați-vă! Nu vă mai sfădiți”.
