Când a început această pandemie, m-am întristat. Iar această tristețe și nesiguranță le-au simțit, probabil, mulți dintre noi. Pentru că fiecare virus e diferit și se comportă în felul lui. Acesta, însă, a băgat în oameni mai multă frică decât oricare altul, pentru că a reușit, într-un timp foarte scurt, să îmbolnăvească și să omoare multe rude, prieteni și cunoștințe dragi nouă. Dar așa cum încercăm să găsim și-un bine în fiecare rău, am fost convinsă că din această pandemie va ieși și ceva, totuși, folositor.
Învățându-ne să prețuim clipa, sufletul, sănătatea și, nu în ultimul rând, timpul petrecut cu cele mai importante ființe din viața noastră. Dar, m-am bucurat, într-un fel, și de această distanțare socială impusă de autorități, fiind convinsă că oamenii se vor dezobișnui să se mai înghesuie în troleibuze, maxi-taxi sau chiar în magazine.
Însă, spre surprinderea mea, nu toată lumea s-a speriat de acest virus și continuă, cu toată dragostea, să-și sufle fiecare-n ceafa altuia, așa încât ai impresia că respirația pe care o simți după cap, funcționează exact ca aerul cald al unui uscător de păr.
Și chiar dacă te-ntorci și încerci să atenționezi cu privirea, fiind deranjat de această apropiere exagerată, cel care stă la rând, în spatele tău, nu te vede, nu te-aude, dar continuă să te ghiontească cu mâna, cu cotul, cu punga, lăsându-ți impresia că își dorește să “sară” undeva peste tine. Pentru a te ajuta, cine știe, să-ți pui cumpărăturile-n pungă sau chiar să le plătească-n locul tău.
Însă, cel mai mult mă miră că această distanțare, pentru mulți, înseamnă să nu dai nici bună ziua, ascunzând după masca obligatorie și cei șapte ani de acasă, de parcă a fi distant social înseamnă să-ți uiți acasă și educația.
Dar, sunt convinsă că va trece și această pandemie, așa cum au trecut și altele, fiecare cu consecințele ei, iar viața își va reîncepe cursul ei firesc. Iar noi vom învăța să păstrăm, cel puțin în spațiul public, o oarecare distanță între noi, care nu înseamnă decât să ne respectăm unul pe altul.
