EDITORIAL IN MEMORIAM - CU CE NE-AM ALES?

Azi, când românii tot mereu și tot mai greu strâng cureaua postdecembristă, parcă pe un “pământ sterp și gol”, în această cușcă europeană, de acum, avem tot dreptul să ne întrebăm, mai ales cei care, după Al Doilea Război Mondial, am pus umărul la ridicarea acestei țări: cu ce ne-am ales după 26 de ani de la acele evenimente din decembrie 1989? Da, evenimente, deoarece numai revoluție n-a fost, ci o abilă lovitură de stat, pusă la cale, după un scenariu din afară, adus și aplicat de cei care urmau să ia puterea, cum se obișnuiește în astfel de cazuri, evenimente ale confuziei premeditate, de care au profitat, din plin, cei din eșalonul doi, în toate privințele.

Așadar, cu ce ne-am ales? - se întreabă românul tot mai apăsat, tot mai dezamăgit, tot mai hărțuit? Cu o gaură neagră în Tricolor? Cu o tranziție postdecembristă, total falsificatoare? Gurile lacome, transnaționale, încetul cu încetul ne-au înghițit, direct sau indirect, cam tot ce avem: gazul, petrolul, aurul, aluminiul, cimentul, lemnul pădurilor, electricitatea, pământul, chiar și apa! Ce urmează să le mai dăm? Aerul? Francezul, neamțul, italianul, americanul, olandezul, străinul n-au milă! Banul este zeul lor!

Ajuns la cei 26 de ani postdecembriști, românii constată, cu tristețe, cu mare amărăciune, că, din tot ce a fost, din toată truda lor, uneori sisifică, dinainte de decembrie 1989, praful s-a ales, că de sudoarea trudei lor mai-marii și-au bătut joc cum au vrut, cu nonșalanța puternicului clipei, că un premier sicofant - Petre Roman - considera industria românească, așa cum ea a fost, cu locuri de muncă, oamenii cu salarii sigure, cu pensii, cu bani pentru dezvoltare, “un morman de fier vechi”. Se făcea el că nu știe că, din acel “morman”, pe care el scuipa, prin care fabricam tractoare, România situându-se pe locul al cincilea în lume, cu o flotă oceanică de invidiat, cu domenii performante în unele specializări industriale, cu acea independență energică, Ceaușescu a achitat întreaga datorie externă, după execuția lui de la zidul cazărmii din Târgoviște, pusă la cale de niște păgâni, tocmai în sfânta zi de Crăciun, lăsând în visteria țării și două miliarde opt sute de milioane de dolari! Același premier se mai lăuda că el a câștigat “pariul cu agricultura”, o agricultură pusă la pământ, prin acel jalnic dezastru postdecembrist, al unui Bărăgan, “grânarul Europei”, de pus pe pâine, nelucrat, dat paraginii, atâția ani, de cei dorindu-se proprietari, cu acte în mână, dar ducându-și traiul îmbelșugat pe la Paris, Roma, New-York, Berlin, Tel Aviv. Printr-o totală lipsă de logică și pricepere, mai-marii guvernanți au netezit, într-un fel, un jalnic drum al României spre jenanta, nedorita postură de colonie. Oare ce a mai rămas din acea industrie românească, în urma unor privatizări care de care mai frauduloase? Ruine! Jale! Pustiu! Șomeri!

Și, din nou, românul se întreabă, pe bună dreptate: cu ce ne-am ales? Înainte de decembrie 1989, România se afla în Tratatul de la Varșovia! Azi - în NATO! Se mai afla și în CAER! Azi - în Uniunea Europeană! Oare azi îi merge, cumva, mai bine românului? Este mai albă, mai mare, mai îndestulătoare, mai ieftină pâinea lui de pe masă? Sunt mai ieftine laptele, brânza, carnea, untul, uleiul, zahărul, toate cele trebuincioase traiului zilnic? Are românul cu ce le cumpăra? Sunt mai puține taxele și impozitele, toate angaralele care zilnic îl apasă, îl cocârjesc și-l strivesc nemilos și amenințător? Are românul salarii și pensii omenești care să-i asigure lui, familiei, copiilor lui traiul zilnic? Sunt bani pentru școli, sănătate, spitale, instituții de cultură?

Dar pe bătrâni, pe cei mai loviți azi, cei care au dus greul, care au ridicat, prin truda lor, o Românie prosperă, țară pe care guvernanții postdecembriști au demolat-o prin nepriceperea și ura lor, cine-i mai aude? Cine-i mai aude pe cei azi cu pensii de 700-1.100 de lei, rămași să poarte poverile dezamăgitoare și ale bătăii de joc, mulți uitați, unii abandonați de copii, de neamuri, prin case de bătrâni, triști aflați prin spitale, mulți risipiți printre străini? Poate doar “urechea cerului îi mai aude”. Ei sunt, de la o zi la alta, tot mai puțini, tot mai chemați, acolo sus, la Părintele Îndurărilor. Ei, mereu amenințați de boli, de sărăcie, de grija zilei de mâine!

Din păcate, mereu cu șapca pe ochi, românul răbdător, cu toți tolerant,  chiar și cu dușmanul, uneori se face că nu-i vede pe cei cu ochi răi pândind din văgăunile nopții și ale întunecimii minții, purtând gând rău pământului Transilvaniei, și nu ripostează nici măcar atunci când cuțitul i-a ajuns la os! Greu de tot și chiar foarte rar s-a enervat și a avut românul un licăr de revoltă, când niște nemernici cereau (și cer!) ca România să fie stat multinațional, nu național, unitar, pentru a fi mai ușor de rupt, de demolat, de federalizat, la ordinul unor străini, după scenarii croite la Budapesta! Totul, spre bucuria străinului, jubilând, care mereu confundă Bucureștiul cu Budapesta!

Da, nu avem și nici n-am dorit vreodată raiul acela cu râuri de lapte și miere, cu maluri de mămăligă aburindă! Dar la un trai omenesc, ca români, am râvnit! Și e firesc să fie așa într-o țară care are de toate, dar nu are conducători înțelepți din 1990 încoace! De 26 de ani, cum scria Adrian Păunescu, noi, românii, “jucăm tragice roluri”, ca “fii ai veacului bolnav”, “bieți Iovi pe o planetă părăsită.” Dezamăgit, românul și copiii lui își iau lumea în cap și pleacă, spre cele patru zări, cât văd cu ochii.

Învățământul românesc este lovit, tot la comandă, din toate părțile, devenind, de 26 de ani, un fel de cobai al experimentelor, al reformelor stupide, care nu au nimic comun cu tradițiile, cu identitatea noastră românească! 35.000 de elevi au abandonat școala doar într-un singur an. Tot atâția - semianalfabeți dintr-un foc! Iar mai-marii vremii asudă să elimine limba latină, să împuțineze orele de limba română și de istorie din gimnaziu, cu acea pornire oarbă împotriva culturii unui neam! Încât, peste ani să nu mai avem acea fundamentală memorie identitară. Așa se face că latina, româna și istoria devin Cenușărese pentru cei care, loviți de amnezie, uită că “Historia magistra vitae”!

Prin jungla de azi, a încălcării nonșalante chiar a Constituției, Legea fundamentală a țării, cu atâtea cozi de topor în fruntea României (n-avem, zicea cineva, uneori atâția copaci câte cozi trebuie pentru atâtea topoare!), până și acea moștenire Gojdu, cu un lăsat testament de neatins, sub niciun motiv, sub nicio scuză, a fost dată Ungariei, de fostul premier Călin Popescu Tăriceanu și de Mihai Răzvan Ungureanu. Un “cadou”,  azi de miliarde de euro, făcut vecinei mereu pornită contra noastră! Asta-i Europa în care azi ne aflăm, ca țară, ca neam, într-o vreme în care unii, cu origini barbare, ne cer, cu nerușinare, până și schimbarea Zilei Naționale, 1 Decembrie, inși cu o pregătită, la spate, secure a unui război mereu visat. Mai ales dintr-acolo, de unde, la 30 august 1940, “bătea vântul fascismului european”, cum se exprima, recent, fostul senator, prof. univ. dr. Gheorghe Dumitrașcu din Constanța. Până și Avram Iancu, simbolul nostru național, este lovit, fără cruțare, chiar și de președintele Iohannis, care a refuzat promulgarea acelei legi, trecută prin Parlament, care-l situa, prin lege, pe Crăișorul Munților, erou național. O gafă care-l pune pe șeful statului într-o postură  jenantă, penibilă!

Oare am putea să ne mai mirăm, ca neam, când, prin trădări, prin rușinoase vânzări, prin intrigile străinilor, au căzut, răpuși, prin timp, Decebal, Mihai Viteazul, Ion Vodă cel Cumplit, Gheorghe Doja, Horea, Cloșca și Crișan, Constantin Brâncoveanu și fiii lui, Tudor Vladimirescu, Nicolae Iorga, Ion Antonescu, Nicolae Ceaușescu? Sunt doar câteva dovezi! Așadar, “unde-au fost românii / Când tăiară pe Viteazul?”. Parcă un blestem ne-ar urmări mereu!

Asistăm, noi, românii, de la o vreme încoace, chiar la o abandonare, de către unii, a credinței noastre strămoșești, uitând în ce lege au fost botezați ei, părinții, moșii și strămoșii lor, într-un context când dinspre această Uniune Europeană, devenită un fel de Șarpe Boa, încăpățânată să transforme o Europă a națiunilor în una doar a regiunilor, vine ideea stupidă, lovind morala creștină a neamului: susținerea căsătoriilor homosexuale între persoane de același sex. Lovitura principală se dă tradiționalei familii românești! “Generația Facebook”, mai puțin credincioasă decât părinții, moșii și strămoșii noștri, nu oferă suficiente motive de liniște și speranțe viitoare în apărarea Bisericii Neamului. Iar mai-marii noștri guvernanți, cinici și iresponsabili, se fac că plouă, ca de obicei. Și joacă precum le cântă alții! Să nu-și supere, cumva, mai-înalții clipei! După acea perioadă, de dinainte de decembrie 1989, a demolărilor de biserici, constatăm că alt val vine peste credința noastră străbună, ortodoxă, cu gând rău, poate, și peste Rohia părintelui Steinhardt, peste Icoana făcătoare de minuni de la Nicula, peste Arsenie Boca!

Azi, când “mai rapid în acest veac se moare” (…) “de boala bolilor fără scăpare”, când “moartea chiar în noi lucrează mut”, mor bebelușii Argeșului, în urma unei suspecte îmbolnăviri în lanț. Încetul cu încetul, este uitată și drama românească de la “Colectiv”, cu tragice consecințe. Azi, în România, oamenii mor, nebăgați în seamă, pe la porțile unor spitale.

Așadar, cu ce ne-am ales, în această cușcă europeană, noi, românii, în cei 26 de ani postdecembriști?

Noi, cei care “v-am cedat, și ranguri, și proporții”, dar și avantajoase, bănoase poziții, vă cerem să vă treziți, guvernanți români! Perpetuând starea jalnică de azi, nu cumva într-o zi, care numai bună nu va fi, să constatăm că dintr-un popor am ajuns doar o… populație!

P.S. Versurile din acest editorial aparțin poetului Adrian Păunescu!

(Editorial publicat în “Cuvântul liber”, 1 martie 2016, preluat în volumul “Pe baricadă”, Ed. Nico, 2016)

 

LAZĂR LĂDARIU

(n. 25 martie 1939, Idicel Sat, jud. Mureș - d. 1 ianuarie 2019, Târgu-Mureș)

Lasă un comentariu