Ție Fulvia Romelia, Salutare!
(...) După o veche tradiție, guvernatorul elibera totdeauna de Paște câte unul din condamnații la moarte, ca un semn al binefacerii romane, acesta fiind și grațiat. În această faptă dumnezeiască, el se adresa întotdeauna poporului. Văzând în acest obicei un mijloc de a-L elibera pe Iisus, Ponțiu întrebă poporul cu glas tare:
- Pe cine să vă eliberez de sărbători, pe Baraba sau pe Iisus, numit Hristos?
- Eliberează pe Baraba! - strigă mulțimea. Baraba era un tâlhar și criminal cunoscut bine prin împrejurimi din cauza cruzimilor săvârșite de el.
Ponțiu întrebă din nou:
- Dar ce să fac acestui Iisus Nazarineanul?
- Să fie răstignit! - strigară ei.
- Dar ce rău v-a făcut El?
Cu și mai multă furie ei strigară:
- Să fie răstignit!
Ponțiu plecă capul descurajat. Îndrăzneala gloatei creștea mereu și lui i se părea că este amenințată autoritatea sa și autoritatea romană pe care el o apăra așa de mult. În Ierusalim, el nu avea altă apărare decât escorta lui, fiindcă numai puțini dintre militarii localnici depuseseră jurământul semnului nostru de vultur. Tulburarea creștea cu fiecare minut ce trecea. Niciodată n-am putut vedea o furtună atât de zgomotoasă ce agita mulțimea, niciodată încăierările în forum nu au avut atâta influență chinuitoare asupra auzului meu. Nicăieri eu nu mai puteam găsi liniște. Liniștea deplină se găsea numai pe fruntea victimei. Maltratările, batjocurile, disprețul general și chiar moartea chinuitoare, nimic dintre acestea nu puteau întuneca acea privire cerească și luminată. Acei ochi care dăduseră viață fiicei lui Iair priveau la chinuitorii Săi cu un reflex nedescris de pace și iubire. El suferea, fără îndoială, dar suferea cu bucurie, și spiritul Lui, mi se părea mie, se înălța către tronul cel nevăzut, ca o flacără curată ce se oferea pentru arderea de tot a păcatelor lumii.(...) Bărbatul meu, obosit și amenințat, a fost silit să cedeze în cele din urmă. O! Fatal ceas al pierzării!!!... Ponțiu se ridică. Pe fața lui se citea îndoiala și groaza morții. Își spălă mâinile în mod simbolic, în ligheanul plin cu apă, zicând:
- Eu să știți că mă consider nevinovat de sângele acestui drept ce urmează a fi vărsat!
- Să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri! - zbiera nefericitul și nebunul de popor, care se îngrămădea în jurul lui Iisus. Călăii, ca turbați, Îl răpuseră. Eu am urmărit cu ochii mei Jertfa, care era condusă la înjunghiere... (...) Am simțit, îți spun, că s-au întâmplat evenimente cu totul supranaturale în acea nenorocită zi. Mi se părea că cerul se asemăna cu jalea inimii mele. Nori mari, negri și înfricoșători, de diferite forme, pluteau asupra pământului și, din atingerea norilor, se descărcau fulgere, care aduceau ecoul tunetelor...
Orașul plin de zgomot se liniști ca pus pe gânduri, în tăcere, ca și când moartea ar fi întins peste el aripile ei negre. (...) Pe la ceasul al nouălea al zilei, întunericul se îngroșă și avu loc un puternic cutremur de pământ, care zgudui totul. Putea să creadă omul că a venit pustiirea lumii și că stihiile se prefăcuseră în haosul primitiv. Eu mă lasai pe pământ, iar în acel timp, una din femeile mele, născută evreică, intră în camera mea; palidă, disperată și cu ochii speriați, strigă:
- A venit ziua de Apoi! Dumnezeu anunță aceasta prin minuni. Catapeteasma care desparte Sfânta de Sfânta Sfintelor s-a despicat în două, de sus până jos. Vai este pentru sfântul locaș! Se spune că multe morminte s-au deschis și mulți au văzut pe cei drepți înviați, care fuseseră dispăruți demult din Ierusalim: profeți și preoți din timpul lui Zaharia, care a fost ucis în templu, și până la Ieremia, care a prezis căderea Sionului. Morții ne prevestesc mânia lui Dumnezeu. Pedeapsa Celui Atotputernic se răspândește ca o flacără. (...)
Fără a ține seama de furtună, un om bătrân s-a prezentat în fața locuinței noastre. Cu lacrimi în ochi, se aruncă la picioarele bărbatului meu, zicând:
-Mă numesc Iosif din Arimateea și am venit să te rog a-mi permite ca să iau de pe cruce corpul lui Iisus și să-L înmormântez în mormântul meu.
- Du-te și ia-L! - răspunse Ponțiu, fără a ridica ochii să-l privească. Bătrânul ieși; am văzut că se uni cu un grup de femei, îmbrăcate în haine lungi, cu care se acopereau, și-l așteptau la poartă. Astfel s-a terminat acea zi fatală! Iisus a fost înmormântat într-un mormânt, într-o peșteră săpată în piatră, iar la ușa peșterii s-au pus santinele de pază.
Dar acum află, Fulvio! A treia zi, plin de strălucire, mărire și triumfător, El se arăta deasupra acestui oraș. El a înviat. Împlinind prezicerile ce s-au făcut cu privire la El, și triumfând prin biruința asupra morții, El S-a arătat ucenicilor și prietenilor Săi și, mai pe urmă, El a apărut la o mare mulțime de oameni din popor. În felul acesta mărturiseau despre El ucenicii Lui - confirmându-și mărturia cu sângele lor și ducând vestea despre Domnul lor Iisus, atât în fața tronurilor, cât și în fața mai-marilor și judecătorilor. Dar, ca o dovadă și mai autentică cu privire la acestea, învățătura Lui a fost încredințată câtorva pescari. Această învățătură se răspândește în întreg imperiul. Acești neștiutori au devenit pe dată oameni cu renume și vestiți, cu cuvintele lor dulci, spuse în toate limbile și pline de putere. Noua credință crește ca o sămânță de muștar, căci ea este o adevărată rădăcină roditoare, căreia urmează să i se supună orice rădăcină. (...)
Originalul acestei scrisori se află în bibliotecile Vaticanului de unde, pe la 1643, a fost copiată și trimisă Episcopului Dionisie al Constantinopolului, care a publicat-o. A fost apoi publicată în Bulgaria, în 1875.
