Dincolo de discursurile oficiale și omagiile epigonilor, dincolo de frontiera artificială de pe Prut și nedreptățile istorice, de regimurile politice și de așteptările îndelungate ale Basarabiei românești, de la înălțimi continuă să ne lumineze spiritul nostru tutelar, Luceafărul demnității naționale și limbii române - Mihai Eminescu.
Firește, Eminescu nu are nevoie de elogiile urmașilor, fiindcă întreaga sa viață și operă ne arată că cel mai puțin poetul s-a preocupat de sine, având drept stea călăuzitoare soarta și viitorul neamului românesc, înscrierea cu demnitate a poporului și țării noastre în civilizația europeană și mondială, îmbogățirea și păstrarea ființei naționale pe pământurile dăruite nouă de Dumnezeu. Oricât de persistent ar fi curentul de opinie că patria, neamul, credința, marii înaintași, părinții, omenia, tradiția, memoria colectivă au devenit anacronice și ne împiedică să ajungem la “viitorul luminos”, opera lui Eminescu demonstrează contrariul, ne dă trăinicia rădăcinilor și împrăștie pleava care întunecă văzul mulțimilor și se vrea stăpână și civilizatoare.
Eminescu a fost și a rămas cea mai adâncă și cea mai actuală voce a neamului românesc. Și va rămâne atâta timp cât va exista acest neam, fiindcă pe gândirea și simțirea lui se sprijină ființa noastră națională, fiindcă în mare măsură această gândire și simțire a trecut în noi, în milioanele de urmași care formăm neamul românesc.
Ori de câte ori Eminescu a fost strâmtorat, scos din școală sau cenzurat, de atâtea ori neamul românesc era lovit de moleșeală, neunire, degradare și dezagregare, de atâtea ori cădeam în umilință, slugărnicie și marasm.
Lupta împotriva lui Eminescu nu a încetat nici pe o clipă, fiindcă dragostea și credința lui Eminescu față de Țară și Neam supără și astăzi ciocoimea, profitorii și ratații care au nevoie de patrie numai ca să le fie punga plină și să se “lustruiască pe sine”. Cei care astăzi scrijelează și doresc să demoleze temeliile din care răsar opera și crezul lui Eminescu, urmăresc să lase o Românie fără substanță și fără identitate națională.
Nu vreau să cad în profeții, dar nu pot să-mi închipui cum ar fi arătat Basarabia fără Eminescu, cum ar fi supraviețuit ființa noastră românească rusificării, sovietizării și deznaționalizării. Sunt convins că intelectualitatea basarabeană, indiferent de generație, s-a format și s-a ridicat din opera eminesciană, că oricât de barbare și omniprezente erau cenzura și securitatea sovietică, în cercurile studențești și universitare, circulau clandestin, în fotocopii, de la o generație la alta, manuscrisele lui Eminescu despre Basarabia. Orice intelectual va recunoaște cu mândrie că adevăratul profesor de limbă, gândire și simțire românească i-a fost opera poetică și politică a lui Eminescu. Păpușarii și marionetele roșii de la Chișinău, cu susținerea “fratelui mai mare”, se zbat să oprească mersul istoriei, terorizează populația și mână tineretul prin coridoarele înstrăinării de Țară, dar cu tot cu Kremlinul lor, ei sunt total neputincioși în fața lui Eminescu, a testamentului eminescian gravat în inimile basarabenilor conștienți de originea lor: SUNTEM ROMÂNI ȘI PUNCTUM!
Când se va scrie istoria adevărată a rezistenței basarabene, a mișcării de deșteptare și a luptei pentru natură, limbă, alfabet, identitate națională, tricolor, dar și decomunizare, Eminescu va fi în fruntea frunților, fiindcă opera lui ne-a dăruit nemurirea sufletului românesc, ne-a dat buletinul de identitate, conștiința, simțirea, gândirea și demnitatea națională.
În fond, există o singură Basarabie autentică și veșnică -Basarabia lui Eminescu. Și atât. Eminescu nu are nevoie nici de lauri, nici de elogii, nici de medalii. Dacă ne-ar cere ceva cu adevărat, aceasta ar fi ca să ne păstrăm cu sfințenie memoria, ființa națională, credința, natura, demnitatea, istoria și limba română, care ne adună pe toți ca pe un neam și ca pe o suflare unică.
