Printre multiplele fenomene cu care s-a confruntat omenirea, de-a lungul existenței sale istorice, stimați cititori, alături de corupție și alte fenomene deviante ce afectează ordinea socială, se află și impostura. Fenomen, care în înțelesul fiecărui cititor semnifică faptul că, în ascensiunea socială, un anumit individ accede fără a deține competențele necesare, prin înșelătorie și minciună, adică prin impostură. Mai precis, parvine prin minciună și înșelarea bunei-credințe a altora, pe fondul acelei discrepanțe - disonanțe dintre așteptările acestora și realizările - performanțele celui parvenit prin asemenea mijloace, fiind afectată autoritatea în plan profesional, moral și managerial. Din definiția sintetică dată a imposturii rezultă că impostorii sunt cei care acced la statusuri și roluri incompatibile cu pregătirea și responsabilitățile pe care le implică acele funcții. Promovarea unor asemenea incompetenți și iresponsabili induce, cu necesitate, un impact negativ din perspectiva eficienței activității și a rolului deținut de aceștia, mizând mai mult pe statusul lor incongruent, obținut prin aceste modalități, de regulă cu sprijinul altor persoane interesate, din rațiuni contextuale, în scopul parvenirii acestora, cu beneficii duble: a acestora și a celor care i-au susținut în promovarea lor (dacă e să exemplificăm, este suficient să privim fenomenul la noi, în cadrul baronilor locali, care au promovat și susținut asemenea marionete la vârful politicii și a puterii).
Definiția cea mai simplă a impostorului este obținută prin negarea și invalidarea a ceea ce este desemnat prin sintagma “Omul potrivit la locul potrivit”, întrucât impostorul nu este potrivit pe acea funcție, întrucât îi lipsește, de regulă, pregătirea și competențele pentru a fi “potrivit la locul potrivit”. Așa cum ușor se poate observa prin această sintagmă, generalizabilă, transpare incompatibilitatea dintre mijloacele și modul prin care se atinge un asemenea scop, astfel că acest principiu al imposturii este corelativ și asociat cu principiul machiavelic, fiind regăsit, cel mai frecvent, în politică. Din această perspectivă, mi-aș permite să evidențiez un adevăr de necontestat, și anume că politica și puterea s-au constituit, de-a lungul istoriei omenirii, o adevărată școală și cauză a imposturii. În acest domeniu social a fost promovată, cel mai mult, socializarea negativă și discordantă (tinerii politicieni au preluat modelul seniorilor), în antiteză cu ceea ce trebuie să reprezinte politica și politicianul, ca model social pozitiv, promovat prin meritocrație, și nu ca pe un contramodel, asemenea celor care au atins culmile “succesului în viață”, prin impostură și ca impostori. Voi aminti, în acest sens, că unele regimuri politice, în mod paradoxal chiar și regimul democratic și statul de drept, s-au bazat pe impostură, și nu pe meritocrație, alături de principiul societății deschise și a corectitudii politice, care sunt forme mai voalate ale imposturii globalizate, însăși globalizarea având la bază impostura, asemenea privatizărilor făcute în statele est-europene, cu costuri pe care le resimțim cu toții. Nu voi recurge la exemplificări, ele sunt bine cunoscute de-a lungul istoriei omenirii. Paroxismul acestui fenomen a fost regăsit în timpul împăratului roman Gaius Caligula (37- 41 d.Hr.), care în demența sa și-a desemnat călăul său pe post de consul, frizând în acest mod rațiunea și orice lege morală. Nu am stat nici noi departe de o asemenea situație, nici în trecut și nici în prezent, când asemenea indivizi cu accente schizofrenice și paranoice, au fost promovați și susținuți la cele mai înalte niveluri ale puterii politice. Acest fenomen este regăsit în toate domeniile, acționând ca o plagă ce afectează întreaga societate umană, efectele fiind resimțite de fiecare dintre noi.
Întrebarea care se pune este cea care vizează cauza, mai corect spus, cauzele acestui fenomen social peren și longitudinal. Un posibil răspuns ține de structura psihică a speciei umane, mai precis, de latura sa psihanalitică, omului fiindu-i caracteristică o asemenea tendință de a accede spre poziții sociale și/sau spre autodepășire, ignorând mijloacele prin care își poate atinge scopul. O asemenea tendință este coroborată cu imaginea și conștiința de sine, care, de asemenea, tinde spre supraestimare și supraevaluare, pe un fond competitiv imoral, cu o autocenzură morală foarte scăzută, prevalând etica scopurilor și nu cea a mijloacelor (M. Weber). Registrul cauzal al imposturii și al formelor sale de manifestare, precum și tipologia impostorilor este cu mult mai complexă și diversificată, ca fenomen social-uman fiind omniprezentă. Din perspectivă sociologică, impostura este favorizată și susținută de sistemul relațiilor sociale și de putere, unde, pe baza acestui principiu imoral și a selecției negative, sunt promovați pe funcțiile decizionale asemenea indivizi incompetenți și iresponsabili, făcând ca impostura să crească proporțional cu statusul social pe care a fost promovat impostorul. Responsabilitatea accederii la un asemenea status incongruent (obținut peste noapte, fără pregătire și experiență în domeniu) cunoaște o dublă natură: din partea celui care accede spre o asemenea funcție și din partea celor care susțin ascensiunea acestui individ incompetent, iresponsabil și inconștient, în cele din urmă. Cred că orice exemplu dat ar fi de prisos, impostura și impostorii regăsindu-se în orice moment și la orice pas, fiind așa cum anticipam, un fenomen social și individual cu o asemenea etiologie insurmontabilă, întrucât omul poartă în structura sa genetică o asemenea tară specifică, asemenea altor particularități, prin care ne deosebim de celelalte ființe, mai mult sau mai puțin evoluate pe scara filogenetică a creației. Pe lângă beneficiile obținute și a capitalului de imagine, pe care astăzi se pune un mare accent, impostorul beneficiază, pentru moment, de un anumit confort psihic și social, astfel că prin impostură, atât el cât și cel care îl susțin, urmăresc obținerea unor avantaje, urmărind obținerea unor beneficii maxime, cu eforturi cât mai reduse. Pe fondul acestei relații cost-beneficiu s-a ajuns la generalizarea acestui fenomen socio-uman, indiferent de domeniu și/sau poziția socială la care se tinde să se ajungă, astfel că orice impostor devine cel puțin un infractor moral, alături de grupurile de interese care îi promovează și susțin!
