- Dragă John, ești primul nepot al faimosului năndrean plecat în America, în 1907, Nicholas Poruțiu-Perry, așa că te întreb și pe tine, cum i-am întrebat pe David și pe Linda, fratele și sora ta: Cum și când ai primit cele dintâi informații despre România?
- Am amintiri despre România de când eram mic. Locuiam la câteva case distanță de bunici și luam cina la ei aproape în fiecare duminică. Mâncam mămăligă, salată de boeuf, sarmale și salată de vinete. Vorbeau în românește de fiecare dată și împărtășeau amintiri. Anii aceia au fost esențiali pentru mine, când, la masă, Buni și Budo povesteau atât de deschis despre România, despre familia lor și despre prieteni. Exista un zvon, cum că tata s-a însurat cu mama ca să aibă mâncare româneasca toată viața! Înainte să facă nunta, tata a învățat-o pe mama să conducă și Buni le gătea după fiecare lecție.
Mama le-a învățat pe Linda, pe Nandra și pe soția mea că, înainte de căsătorie, trebuie să învețe să facă mămăligă fără cocoloașe! Soția mea, Jenifer, s-a panicat puțin, dar a reușit. Câțiva ani mai târziu a învățat-o și pe fiica noastră același lucru.
De Revelion, Buni și mai târziu mama puneau tot felul de bunătăți pe masă, ca să aducă belșug în Noul An, iar de Paști, Buni făcea cozonac. Deci, după cum se vede, familia noastră a păstrat multe tradiții românești, pe care azi copiii noștri le duc mai departe. Toți ajută cu mămăliga, John Perry face cozonacul, iar Melissa și Jessica fac sărmăluțele.
Una dintre poveștile pe care mi le amintesc este despre momentele pe care le-au trăit Buni, Budo și mătușa Maria în timpul ocupației naziste în România. Budo aflase că una dintre cunoștințele sale îi informase pe germanii că el, Budo, era evreu, încât se temea că va fi arestat. Ca să-și protejeze familia, și-a luat doi câini de pază și mânca doar cu două pistoale lângă farfurie.
Una dintre învățăturile lui era: “Nu contează dacă ești țăran cu boi sau un prinț într-o caleașcă; în fața lui Dumnezeu suntem toți la fel.” Mai spunea: “Niciodată, niciodată, dar absolut niciodată să nu-ți uiți scopul.”
- Ce cuvinte îți mai amintești din limba română?
- “Bună dimineața” și “Neața”, “Vreau să mă duc în pat”, “Nu mai face asta”. Eram un băiețel foarte “activ”.
- Bunicii și mama ta vorbeau cu accent engleza?
- Da, aveau un accent destul de puternic. Chiar și mama Elena vorbea cu accent, deși plecase din România la vârsta de 12 ani.
- Știai ce carieră strălucită a făcut bunicul tău în America?
- Mereu am fost foarte mândru de bunicul meu. A fost un om foarte muncitor și mi-a insuflat etica în muncă. Fiind copil, obișnuiam să stau la ei peste noapte și imaginea cu masa lui de lucru îmi este întipărită în minte.
În 1966 am fost într-un orășel din Oregon, în vacanța de vară. Înainte să plecăm, Budo a construit un cufăr mare de lemn, ca să luăm cu noi vesela și ustensilele pentru picnic. L-am pus într-o remorcă în spatele mașinii și ne-a fost de mare folos pe drum, în timpul opririlor. Am avut cufărul mulți ani.
Mi-l amintesc pe Budo lucrând la el în garaj și folosind o grămadă de unelte. Designul cufărului era foarte ingenios, cu picioare care se înșurubau, ceea ce ne permitea să-l punem oriunde doream. De asemenea, l-a ajutat pe tata să extindă casa din San Bernardino și să construiască dulăpioare pentru garajul din Rialto.
Budo era un om foarte iubitor și îi plăcea să-și petreacă timpul cu nepoții lui. Mie îmi plăcea mai ales felul în care decora pomul de Crăciun. Avea un simț al umorului extraordinar; vedea umor și în lucrurile simple, ceea ce ne lua mereu prin surprindere și ne făcea să râdem.
Deși a avut mult succes în afaceri, avuția lui cea mai de preț a fost familia. Și-a abandonat averea, pentru a-și proteja familia și pentru libertate. Am încercat mereu să-i urmez exemplul și să nu pun prea mult preț pe lucrurile materiale, pentru că familia e cea mai importantă.
(În fotografie: Elena Victoria Poruțiu-Perry și fiul ei, John P. Johnson)
