POSTUL ADORMIRII MAICII DOMNULUI - PRILEJ DE MEDITAȚIE SPIRITUALĂ ȘI ÎNĂLȚARE DUHOVNICEASCĂ

Pentru formarea omului dinăuntru, Biserica dispune de multe mijloace. Printre acestea se numără și postul. Postul nu este ceva periferic vieții creștine. Nu este o rânduială care ar interesa numai în mod auxiliar formarea omului credincios, a omului nou. Postul e un element constitutiv al modului de viață creștin. Pentru Mântuitorul, postul - ca și rugăciunea - e un fapt de sine înțeles. Dacă nu-l poruncește anume, e nu pentru că nu l-ar prețui, ci pentru că cunoștea inseparabilitatea lui din viața credinciosului conștient de poziția sa. Pentru Mântuitorul, orice membru al Împărăției lui Dumnezeu, orice ucenic al Lui e chemat să respecte și disciplina postului. Când ucenicii au fost învinuiți că nu postesc, Domnul nu numai că n-a rostit cuvânt contra postului, dar dimpotrivă le vestește că e iminentă vremea când și ei, Apostolii, vor recurge la post pentru a-și afirma calitatea de următori ai Săi (Matei 9, 15).

Postul ne ajută să facem distincție între ce e materie și ce e spirit în ființa noastră. Împiedică hipertrofierea trebuințelor materiale ajutând, totodată, la dezvoltarea puterilor spirituale. Ne ajută să reducem la tăcere ademenitoarele chemări ale tentațiilor externe și interne, punându-ne, totodată,în condiția de a ne menține întreaga ființă sub controlul conștiinței. Postul ne ascute sensibilitatea duhovnicească, ajutându-ne, astfel, să-L “vedem” pe Dumnezeu, să-i percepem mai clar prezența și să auzim mai bine ce voiește El de la noi în împrejurările date. Să nu ne ferim dar, de posturi. Să nu ne limităm doar la prețuirea lor verbală. Ci să le practicăm cu conștiinciozitate și după puteri, încredințați că, respectându-le, viața noastră spirituală va spori în tărie și echilibru, în sănătatea sufletească și trupească, ajungând astfel să fim mai vrednici împlinitori ai dragostei celei către Dumnezeu și semeni.

Postul e poruncă dumnezeiască. Creștinii buni o ascultă și o respectă. Postul e primit numai dacă ne face mai buni. Numai dacă, slăbindu-ne trupul, ne subțiază și mintea și inima, și ne înmulțește dragostea. Postul rămâne un element esențial în viața fiecărui creștin și, de asemenea, practicarea lui este extrem de importantă pentru apropierea de Dumnezeu, pentru apropierea de Împărăția cerurilor, pentru mântuirea creștinului.

Dintre toți sfinții, cea mai înaltă cinstire i se cuvine Sfintei Fecioare Maria, Născătoarei de Dumnezeu, pe care Biserica o numește “Împărăteasă” și “Doamnă” și despre care mărturisește în rugăciuni că e “mai cinstită decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât serafimii”. Cinstirea pe care Biserica o dă Sfintei Fecioare se numește supravenerare sau preacinstire ori supracinstire, spre deosebire de cea dată sfinților, care se numește venerare. Este de la sine înțeles că Sfintei Fecioare Maria i se dă o astfel de cinstire, deoarece ea s-a învrednicit să fie aleasă de Dumnezeu a fi Maica Fiului Său, care a luat trup omenesc într-însa pentru mântuirea noastră. Ea ocupă, deci, un loc de frunte în iconomia mântuirii neamului omenesc, fiind vasul ales care a purtat în pântece și a născut pe Mântuitorul lumii. Prea Curatei Fecioare Maria i s-a dat prețuire și cinstire deosebită de persoane diferite și împrejurări deosebite. Însuși Dumnezeu a prețuit-o, prin faptul că dintre toate femeile din lume, pe ea a ales-o să fie Maica Fiului Său.

Maica Domnului este identitatea cea mai importantă în ceata sfinților și îngerilor, este mai cinstită decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât serafimii. La această demnitate a ajuns cu ajutorul chemării divine, dar și cu transformarea întregii sale ființe în izvor de sfințenie, de înalt umanism, de inegalabilă milă, de îngerească cinste, de venerare deosebită și în care s-a sălășluit Dumnezeu, prin persoana Mântuitorului lumii și Fiului lui Dumnezeu, Domnul Iisus Hristos.

O parte a vieții pământești a Sfintei Fecioare este reprezentată de bucuria legată de Învierea Mântuitorului, pe care L-a văzut preaslăvit; Înălțarea, la care a fost martoră și la Cincizecime (Rusalii), când Sfinții Apostoli au primit harul Sfântului Duh, luând ființă și Biserica văzută. După plecarea Apostolilor la propovăduirea Evangheliei, Sfânta Fecioară a rămas în casa rudeniei sale Ioan Evanghelistul. Avea peste 80 de ani și văzuse dărâmarea Ierusalimului, profețită de Mântuitorul. Din cauza vieții zbuciumate și a durerilor nenumărate, își înțelege sfârșitul. Același înger Gavriil, care îi adusese vestea nașterii Mântuitorului, anunță și sfârșitul ei pământesc, pentru a-și primi plata pe măsura faptelor ei și a vieții cu adevărat cerești.

Vestea adormirii sale a pătruns în inimile credincioșilor din Ierusalim și din împrejurimi. Ierusalimul era iarăși în fierbere, mulțime de credincioși și curioși alergau să vadă corpul neînsuflețit al Maicii Domnului. Petru și ceilalți apostoli ridică sicriul și într-o procesiune impresionantă duc trupul neînsuflețit în mormântul din Ghetsimani, unde ceruse Sfânta Fecioară. Așa s-a săvârșit din viață Sfânta Fecioară Maria.

Adormirea Maicii Domnului, prăznuită în fiecare an la data de 15 august, este una dintre cele mai mari sărbători creștine și este precedată de o perioadă de post, ca pregătire pentru acest praznic, dar, în același timp, și ca o cinstire deosebită adusă Preasfintei Fecioare.

Lasă un comentariu