Sfânta Fecioară Maria, Maica Domnului, pe care Poetul a menționat-o de multe ori în versurile și în proza sa beletristică, i-a inspirat, între altele, două poezii de profundă sensibilitate, sinceritate și devoțiune: Rugăciune și Răsai asupra mea.
În prima poezie, “Maica Preacurată și pururea Fecioara Maria”, pe care o numește și “Luceafărul mărilor”, dându-i astfel valoare de simbol: călăuză pe marea vieții, precum și “regină peste îngeri”, subliniind prin aceasta înalta vrednicie de care se bucură între sfinții lui Dumnezeu, dar și “Lumină dulce, clară”, ca semn al bunătății și curăției, este invocată să-și “pogoare privirea-i adorată” asupra suferințelor oamenilor - al cărui ecou s-a făcut Poetul - și să-i ridice “din valul ce îi bântuie”. O variantă a acestei Rugăciuni cuprinde versurile: “O, sfântă Marie! / Regina tăriilor / Și scutul soliilor, / Nădejdea corabiei / Și pavăza sabiei, / Limanul sărmanilor / Și soarele anilor / O, Maica-ndurărilor, / Luceafăr al mărilor, / Ne dă bucurie, / Sfântă Marie, /O, Sfântă Marie!”.
În cea de-a doua poezie, Răsai asupra mea, Sfânta Maică și pururea Fecioară este invocată de poet într-un moment de mare cumpănă sufletească și criză de credință, când îi cere să-și coboare privirea-i “plină de milă caldă” peste “noaptea gândurilor” sale, să-i trezească, să-i reînsuflețească “speranța” ce “stă să moară” și să-i “redea credința din tinerețe”: “Răsai asupra mea, Lumină lină, / Ca-n visul meu ceresc de-odinioară; / O, Maică sfântă, pururea Fecioară. / În noaptea gândurilor mele, vină! / Speranța mea, tu n-o lăsa să moară, / Deși al meu, e un noian de vină -, / Privirea ta de milă caldă, plină, / îndurătoare-asupra mea coboară. / Străin de toți, pierdut în suferință / Adâncă a nimicniciei mele, / Eu nu mai cred și n-am tărie ./ Dă-mi tinerețea, redă-mi credința / Și reapari din cerul tău de stele, / Ca să te-ador de-acum în veci, Marie!”. Este în versurile acestor două poezii, trăită și mărturisită la cea mai înaltă tensiune emoțională și frământare sufletească expiatoare, expresia, poate, a celor mai sincere, mai fidele, mai curate și mai pline de admirație sentimente față de “Născătoarea de Dumnezeu și Maica Luminii” din întreaga lirică românească.
În unele poezii eminesciene, Sfânta Fecioară Maria servește ca termen de comparație în treaptă superioară sau ca model iconografic. Astfel, chiar la începutul Luceafărului, frumusețea fetei de împărat este asemuită cu cea a Sfintei Fecioare în raport cu ceilalți sfinți: “Și era una la părinți / Și mândră-n toate cele, / Cum e Fecioara între sfinți /Și luna între stele” aici cuvântul “mândră” având vechiul înțeles popular de “frumoasă”, “încântătoare”. În Venere și Madonă, poem cu substrat moral, construit pe antiteza sfințenie-păcat, bine-rău, Sfânta Fecioară Maria e învestită cu valoare de simbol al frumuseții și purității morale, în contrast cu frumusețea fizică a Venerei antice. După cum Rafael, marele pictor al Renașterii, prin celebrele sale Madone, a divinizat femeia, conferindu-i însușiri și atitudini dumnezeiești, tot așa Poetul, în viziunea sa, a transfigurat femeia, a idealizat-o, făcând-o “prototipul îngerilor din senin”, transfigurare de care - spre marea lui decepție - aceasta, prin comportarea ei, s-a arătat însă nevrednică, rămânând femeia obișnuită.
Mihai Eminescu, cu siguranță că este poetul român care nu poate fi egalat și, în același timp, face parte din galeria celor mai mari oameni de cultură din literatura universală. Prin el, poezia românească a urcat pe cele mai înalte culmi. Genialitatea și talentul artistic deosebit l-au așezat pe un loc demn, în rândul celor mai mari poeți.
