Întâmplător am aflat că actorul care a jucat rolul principal în filmul rusesc “Ostrov”, făcut în 2006, Piotr Mamonov, a murit (filmul este disponibil cu subtitrare în română pe internet). Nu mă ocup de necroloage, dar știrea mi-a amintit de filmul acesta, care, după părerea mea, este cu totul excepțional. Nu știu dacă l-ați văzut, cred că este un film de referință, l-aș numi esențial, un film de credință ortodoxă. E un film care surprinde, în starea ei proprie, Sfințenia, ceea ce este aproape imposibil, căci Sfințenia este numai la Dumnezeu.
Cumva, filmul surprinde prin camera de filmat aspecte de viață, iar acum a surprins pe cineva în care locuia Dumnezeu, culmea, prin tot meșteșugul artificial al artei cinematografice: în acest film actorul a jucat cu Dumnezeu (în el), pe Care camera L-a înregistrat și L-a redat spectatorilor. Da, e un film în care Dumnezeu Cel (de) Nevăzut, Se vede. Așadar, filmul merită văzut (pentru credincioși, trebuie). Filme sunt multe, dar filme esențiale numai câteva, iar acesta este, cred, chiar primul dintre ele.
Interesant este că acest actor rus după acest film s-a molipsit definitiv de Dumnezeu și a devenit un om de credință. M-a frapat textul de pe această fotografie e sa:
“Dumnezeu ne dă o întreagă viață pentru ca noi să ne putem transforma sufletul”.
Este un text de mare cuprindere Ortodoxă, cumva, un text de Părinte al Bisericii, al unui om care chiar știe, pentru că actorul a învățat, nu-i așa, prin personaj de la Dumnezeu (în acest caz filmul bate viața), care e rostul vieții de la Dumnezeu: viața ne este dată pentru a ne transforma, îndelungul ei, sufletul.
De ce? Omul este după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Chipul îl are, însă asemănarea - a-Sa-menirea - se capătă prin transformarea sufletului care să fie ca Dumnezeu, să capete aceeași-menirea lui Dumnezeu. Ori sufletul este ca Dumnezeu când este cu Dumnezeu, ca fierul înroșit în foc.
Sufletul este umplere cu viață, este unde trăiește viața în om. Biologic, sufletul este ceea ce menține suflarea, care i-a fost insuflat de Dumnezeu când “a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie”. Dar omul își poate conține răsuflarea numai pentru o vreme, egală cu viața sa. Apoi sufletul, precum a intrat de la Dumnezeu, iese și se întoarce la Dumnezeu.
Omenește nu știm dacă sufletul chiar este de la Dumnezeu, cum ne spune Scriptura, dar limba (română) îl numește cu numele suflării: suflare - suflat - suflét, suflet. Așadar, limba confirmă Scriptura: că sufletul este (in)suflat, de la Dumnezeu.
“Dumnezeu ne dă o întreagă viață pentru ca noi să ne putem transforma sufletul” spune Mamonov. Cum?
“Unde este comoara ta, acolo va fi (va locui) și inima ta”. Dacă comoara ta e bogăția, ori cariera, chiar și aerul curat, sufletul va locui alături de bogăție, de carieră, ori de aerul curat, care, însă, fiind pământești nu se mai regăsesc când sufletul duhovnicește se întoarce la Dumnezeu. De aceea este esențial ca sufletul să fie locuit de Dumnezeu, Care e Duh, pentru că atunci când se desparte de trup va trage în mod firesc la Dumnezeu cu Care va continua să locuiască.
De aceea răstimpul vieții este pentru ca sufletul nostru să se transforme în locuința lui Dumnezeu, printr-o lucrare pe care Dumnezeu o lucrează asupra sa dacă este lăsat, unde Însuși Dumnezeu vine și locuiește. Dar numai în Biserică.
Numai în Biserică? Da, numai în Biserică. Ori dacă nu, atunci ca bogatul din poveste (a lui Hristos): “Și iarăși zic vouă că mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăția lui Dumnezeu”. Într-adevăr, de când cu fizica cuantică există o probabilitate nenulă ca nu numai bogatul, dar chiar și cămila, să treacă prin urechile acului.
Și totuși, nu-i așa, ce cămilă ar prefera să treacă prin urechile acului, în loc să stea, liniștită, cu Dumnezeu, la Dumnezeu?
