Una dintre cele mai negre pagini din istoria României a fost dominația horthystă în Transilvania de Nord Vest, din 1940 până în 1944. Trupele maghiare care au ocupat regiunea în septembrie 1940 au supus populația românească unui crunt masacru. Mii de români au fost uciși și schingiuți cu o cruzime greu de imaginat.
... Au trecut 81 de ani de la una dintre cele mai mari atrocități suferite de poporul român. În septembrie 1940, mii de oameni erau schingiuți și uciși cu cruzime, doar fiindcă se născuseră români și fiindcă locuiau în Transilvania. Supraviețuitorii masacrelor din Transilvania de Nord-Vest, ajunsă timp de patru ani sub stăpânire maghiară, vorbesc despre atrocități greu de imaginat și greu de descris în cuvinte.
Povestea măcelurilor din Transilvania începe odată cu Dictatul de la Viena. Încheiat la 30 august 1940, cu participarea Germaniei naziste și a Italiei fasciste, acest act obliga România la cedarea unui teritoriu uriaș din Transilvania, Ungariei condusă de Miklos Horthy, de orientarea fascistă.
Practic, din luna septembrie, zona de nord-vest a Transilvaniei, mai precis 43.492 de kilometri, trebuia cedată Ungariei horthyste. În această zonă erau cuprinse și Crișana, dar și Maramureșul. Populația care intra sub jurisdicția maghiară număra peste 2,5 milioane de locuitori, mai mult de jumătate fiind români. Maghiarii și secuii reprezentau 37,1% din populația acestei regiuni. Pe 5 septembrie 1940, la ora 7.00 dimineața, trupele maghiare au trecut granița în zona Sighetu Marmației. Erau două corpuri de armată cu efective de peste 300.000 de soldați. La doar trei zile de la pătrundere armatei maghiare în Transilvania a început măcelul. Românii, evreii și țiganii au fost uciși într-un mod înfiorător.
ÎNCEPUTUL APOCALIPSEI: CRIMELE DE LA NUȘFALĂU
Martorii zilelor cumplite din septembrie 1940 spun că, încă din prima zi, au început represaliile. De exemplu, Hrior Victor Văleanu din Satu Mare spune că încă din prima zi a intrării trupelor au început șicanele și interdicțiile. “Limba română a fost cu totul înlăturată și chiar cei care știau înainte bine românește răspundeau în ungurește, și dacă continua cineva a vorbi îl lăsau fără răspuns, ori îi spuneau «nem tudok oláhul», iar arestările au început după două-trei zile”. Pe 8 septembrie, trupele maghiare intrau în Nușfalău, în apropiere de Șimleul Silvaniei. Aici, teroarea s-a dezlănțuit. Ceea ce s-a întâmplat la Nușflău poate fi găsit în rapoartele din 1946, mai precis dintr-o sentință publică a Tribunalului Popular, prin care erau condamnați cei care au participat la măcel. În timpul unui raid maghiar, au murit nouă persoane. Oameni nevinovați care se întorceau de la muncă acasă. Cel puțin asta arată raportul. Au fost prinși de un soldat ungur și de un localnic de etnie maghiară. Inițial, erau și două femei. Au fost eliberate, în timp ce bărbați au fost duși de mai mulți soldați care s-au alăturat primilor doi și au fost uciși cu baionetele.
MASACRUL DE LA TREZNEA
Coloanele de ostași maghiari au ajuns și în zona Sălajului. În această regiune, în localitatea Treznea, situată la 15 kilometri de Zalău, a avut loc unul dintre cele mai brutale masacre din perioada dominației horthyste. Nu mai puțin de 93 de români au murit, uciși cu bestialitate. Era 9 septembrie 1940 și oamenii din Treznea, fiind cald afară, se aflau la muncile câmpului. Atunci intră în sat batalionul 22 de grăniceri Debrezcen, sub comanda locotenentului Akoszi. Fără avertisment, soldații horthysti trag în tot ceea ce mișcă. Dezlănțuie un atac violent asupra populației pașnice. Primii care-și pierd viața sunt niște copii cu vitele la păscut pe imaș. Nicolae Brumar, un țăran despre care relatau ziarele românești în 1941, în special “România nouă”, a fost executat pe câmp, alături de soție și cele două fiice. Muzicologul Octavian Lazăr Cosma, a cărui familie a fost măcelărită la Treznea, povește momentele cumplite. “Deodată, au răsunat împușcături, ce deveneau persistente, se auzeau strigăte de groază, neliniștea și neputința își dăduseră mâna, soldați înarmați se războiau cu femei casnice, cu pruncii, cu moșnegii; încep să ardă case, primăria este cuprinsă de flăcări, se aude o puternică detunătură din centrul comunei, care a băgat și mai mult oamenii în sperieți. Grupe de cătane răscoleau gospodăriile și, sub amenințarea baionetelor, se făceau coloane de nevinovați, care erau împușcați, găuriți cu baionete, conduși spre locuri unde urmau să fie executați. Motivul? Erau români.”, preciza muzicologul.
Măcelul a continuat toată ziua, fiind organizate execuții, pe câmpuri. “Pe Meseș, se zice, groful Bay cu oamenii săi au organizat o acțiune, cerând execuții în anume puncte. Erau vizați și intelectualii satului, preotul Traian Costea, care a fost împușcat și lăsat pradă vâlvătăilor care cuprinseseră casa parohială. Măcelul s-a derulat cu cruzime, nemenajând, în prima fază, pe cei care cădeau în calea armatei însetată de sânge. Nu numai români, deoarece printre victime au fost și evrei, inclusiv copii”, își continuă mărturisirea Octavian Lazăr Cosma.
PRUNCI OMORÂȚI ÎN LEAGĂN
Cu toate acestea, mărturiile cele mai cutremurătoare vin din partea unui supraviețuitor al măcelului horthyst. Este Gavril Butcovan, un sătean din Ip, localitatea ocupată de horthyști în toamna lui 1940. Mărturiile sale se regăsesc în lucrarea “O pagină de istorie scrisă cu sânge. Mărturiile unui supraviețuitor al masacrului de la Ip”, apărută în 2006. Scenele descrise de bătrânul supraviețuitor sunt cutremurătoare. Coloanele de soldați maghiari au intrat în Ip, la 14 septembrie 1940. În zorii zilei s-a dezlănțuit iadul. “Era întuneric și m-a cuprins o frică ce nu v-o pot descrie în cuvinte. Aveam doar 16 ani. În familie eram, de toți, 10 suflete. Părinții și 8 copii. Locuința era compusă din două camere. Eu, părinții și alți 5 frați dormeam într-o cameră, iar în camera mică ceilalți doi frățiori. L-am trezit pe tata, Mihai Butcovan, și i-am spus că sunt impușcați românii. (...) Strada era plină de militari horthyști și consăteni maghiari, deveniți părtași la masacru”, povestește în carte Gavril Butcovan, despre momentul sosirii trupelor horthyste în satul Ip. Capul familiei Butcovan a ieșit afară în întâmpinarea soldaților, încercând să-și salveze familia. A fost împușcat pe loc.
Gavril Butcovan a fost și el împușcat de un soldat, fiindcă a încercat să-și ajute tatăl. Soldații au intrat în casă și au omorât tot ce mișca, cu o cruzime fără margini. “Inima îmi bătea tare, pentru că în momentele următoare am văzut cum criminalii i-au executat pe frații mei. În fața casei, la câțiva metri de mine, au ucis-o pe sora-mea, Maria, de 18 ani, care a fost impușcată în piept cu cartușe dum-dum. Fratele Mihai, de 8 ani, a fost împușcat în burtă, iar surioara Ana, de 5 anișori, care, disperată, striga «Unde ești maică?!», a fost secerată de gloanțele criminalilor. Fratele Viorel, de 11 ani, a vrut sa fugă spre grădină, însă soldatul care-l urmărea, l-a împușcat în cap. Pe surioara Paulina, de doar 11 luni, «bravii» soldați unguri au sfârtecat-o cu baionetele în leagăn”, povestește în “O pagină de istorie scrisă cu sânge. Mărturiile unui supraviețuitor al masacrului de la Ip”, Gavril Butcovan. Soldații s-au împrăștiat prin tot satul și tot Butcovan povestește atrocitățile care au avut loc la Ip în aceea zi. Oamenii erau decapitați, sfârtecați cu baionetele și schingiuți. Femeile gravide erau tăiate cu baioneta, iar pruncii nenăscuți aruncați afară.
“Înainte de a fi executați, mulți români au fost torturați, bătuți, li s-au tăiat mâinile, nasul, urechile, limba, organele genitale, le-au fost scoși ochii, femeilor le-au fost tăiați sânii și gravidelor le-au fost scoși feții din burtă cu baionetele. (...) Doi bătăuși duceau într-o desagă capul copilului Dumitru Bogza, împușcat cu cartușe dum-dum pe claia de gunoi, până i-a fost secționat gâtul”, își continua povestirea Gavril Butcovan. Supreviețuitorul din Ip spunea că peste tot erau mâini tăiate și cadavre. În cele din urmă, românii uciși au fost aruncați în gropi comune, fără cruce însă, la ordinul expres al ucigașilor. Șirul omorurilor și al atrocităților a continuat pe tot întinsul zonei ocupate.
Au avut loc masacre la Cerișa, Marca, Brețcu sau Mureșenii de Câmpie. Seria masacrelor a continuat însă și în 1944, atunci când România a schimbat armele și a trecut în tabăra aliaților. Până la ocuparea Ungariei de către trupele române, administrația horthystă a făcut sute de victime la Band, Grebeniș, Oroiu, Sărmașu,Tărian, Prundu Bârgăului sau Mosei, începând cu septembrie 1944 și terminând cu octombrie a aceluiași an.
ROMÂNI SALVAȚI DE VECINII MAGHIARI
Nu toți transilvănenii de etnie maghiară au luat parte la omoruri. Au existat și cei care și-au salvat vecinii români de la moarte. Un exemplu este familia profesorului universitar Ioan Pușcaș, salvat de la moarte de o familie de maghiari. “În spatele nostru, în șanț, erau o grămadă de morți și răniți. Unul dintre soldați mi-a pus pușca la piept. Mi-am văzut moartea cu ochii. Nu știu de unde am avut putere, dar am început să număr ungurește. Soldatul a rămas mirat, nu a apăsat pe trăgaci, iar eu continuam să număr, apoi am început să cânt un cântec unguresc, care mi-a venit în minte. Nu știu cât timp a trecut, arma lui era țintuită încă de pieptul meu, când au apărut două fete, unguroaice, fiicele familiei Gall. Când au văzut ce se întâmplă, s-au năpustit asupra honvezilor”, povestește Ioan Pușcaș. Profesorul avea pe atunci doar 8 ani.
NUMĂRUL VICTIMELOR HORTHYȘTILOR
Conform datelor statistice oficiale, în perioada 1940-1941, au fost omorâte 919 persoane, majoritatea români, peste 1.100 schingiuiți și peste 15.000 de arestări. La masacru au participat trupe din armata maghiară, dar și grupări de paramilitari precum “Garda zdrențăroșilor”, “Vânătorii turanici” sau “Ordinul vitejilor”. În 1946, mulți cetățeni de etnie maghiară care au participat alături de trupele horthyste la măceluri au fost condamnați de Tribunalul Popular. Aproximativ 100 de persoane au fost condamnate la moarte. (sursa - adevarul.ro, identitatea.ro)
