Invazia ungurilor în Ardeal
“În Europa de Vest nu se cunoaște Istoria României și cei care o vizitează acum văd sărăcia materială de astăzi și nicidecum milenara ei bogăție culturală și spirituală. În plus, propaganda maghiară din S.U.A. se bazează pe milioanele de dolari ale domnului Soroș, care finanțează edituri și opinii la București, în timp ce în Elveția am auzit de la un doctor în istorie (la Geneva, în iunie 1999) că Transilvania a apărut în secolul XIII și de la un ambasador francez în România (la Lausanne, în noiembrie 1998) că poporul român a dispărut timp de 1.000 de ani ca să reapară, ca prin miracol, în secolul XIV!
Cu toate acestea, nimeni nu menționează că cea mai veche scriere din Europa a fost atestată arheologic în 1961, tot în Transilvania, în satul Tărtăria, pe râul Someș, în județul Alba, de către profesorul Nicolae Vlassa, de la Universitatea din Cluj. În afară de România, tăblițele de la Tărtăria, datate 4700 î.e.n., au făcut ocolul lumii anglo-saxone (Colin Renfrew, Marija Gimbutas) și au creat dezbateri aprinse pe tot globul. Deși românii știau să scrie acum 7.000 de ani, acest detaliu esențial nu este nici în ziua de azi, după mai mult de 40 de ani, cunoscut publicului românesc și nu apare în manualele de istorie.
Ce ne spun specialiștii din România? În 1988 s-a publicat “Istoria României” (Editura Enciclopedică București) de către un colectiv academic sub conducerea unei “autorități în materie”, profesor doctor Mihai Bărbulescu, culmea culmilor, de la aceeași universitate (din Cluj) care ne spune că profesorul Vlassa a descoperit Tăblițele. La pagina 15 a acestui impresionant volum, tăblițele de la Tărtăria sunt menționate cu semnul întrebării într-o foarte scurtă frază, fără nici un comentariu: “Într-o groapă de cult de la Tărtăria, s-au găsit (...) trei tablete de lut acoperit su semne incizate (scriere?), cu analogii în Mesopotamia”. Dar domnul Bărbulescu nu își aduce oare aminte că scrierea proto-sumeriană a apărut cu 1.000 de ani mai târziu și că cea cicladică, proto-greacă, după 3.000 de ani? El a uitat că metalurgia în Europa a apărut tot în Transilvania, în jur de 3.500 î.e.n.? Că tracii sunt primul mare popor indo-european care intră în Europa tot în jur de 3.500 î.e.n., cu mai mult de două milenii înainte ca celții, etruscii, romanii, germanii sau slavii să apară pe harta Europei? Și că tracii ocupau tot teritoriul între Munții Ural și Tatra de la est la vest și de la Marea Baltică la Dunăre și Marea Neagră de la nord la sud?
De asemenea, și în același context, nici un specialist în Istoria României nu atrage atenția asupra altui “detaliu” primordial, și anume că limba traco-dacică este cu mii de ani anterioară latinei (care apare abia în secolul VI î.e.n.) și că, în consecință, limba română nu se trage din latină, pentru că, din aceeași familie, există istoric înaintea latinei, deci este o limbă proto-latină. Latina se formează din etruscă și greacă, care, deși amândouă indo-europene, sunt scrise cu un alfabet fenician, răspândit în lumea mediteraneană a epocii (...) Atâtea detalii ignorate despre originea, continuitatea și însăși existența poporului român dau de gândit. Cine schimbă și interpretează Istoria României?
În mozaicul de limbi și popoare de pe harta Europei, singurii care au o continuitate de 9.000 de ani pe același teritoriu, și o scriere de 7.000 de ani, sunt românii de azi. Transilvania nu a fost maghiară și nici nu putea fi când strămoșii maghiarilor de azi locuiau în nordul Mongoliei, sursă turco-finică nu numai a ungurilor, dar și a bulgarilor (care năvălesc în România și în teritoriile bizantine din sudul Dunării în secolul VI)... Hunii pătrund în Europa... sub Atilla în secolul V, dar se retrag spre Ural până în secolul IX, când năvălesc din nou în Pannonia, teritoriu ocupat la acea dată de daci liberi (80%) amestecați cu slavi (2%).
Poporul și limba dacă sunt deci cu mult mai vechi decât poporul român și limba latină, dar cele două limbi erau foarte asemănătoare, și de aceea asimilarea s-a făcut atât de repede, în câteva secole... Invadarea Daciei, de fapt a unui coridor spre Munții Apuseni, a avut ca scop precis cele 14 care cu aur pe care împăratul Traian (de origine iberică) le-a dus la Roma ca să refacă tezaurul golit al Imperiului. Peste mai mult de 1000 de ani, după căderea Constantinopolului sub turci în 1453, tributul plătit sultanilor otomani va fi tot în aur... Și tot în aur se plătesc în ziua de astăzi anumite interese în România, după ce tezaurul național de 80 de tone de aur a fost vândut de Ceaușescu la licitație în Zürich și cumpărat de Banca Angliei. Cele 14 nu care romane, ci milioane de români din afara României înțeleg și simt acum, mai bine ca niciodată, sensul versurilor transilvane “Munții noștri aur poartă, / Noi cerșim din poartă-n poartă!”
În aceeași ordine de idei, Imperiul Bizantin, care a durat mai mult de 1.000 de ani (330-1453), în timp ce Europa de Vest dormea sub jugul catolicilor Romei și a analfabetismului, este complet necunoscut pe aceste meleaguri. Cultura și civilizația europeană și-au mutat centrul de la Roma la Constantinopole în 330, când Bizanțul devine capitala Imperiului Roman. Deși se studiază istoria și limba Greciei antice, Imperiul Bizantin este nu numai complet ignorat în istoria Europei, dar chiar considerat “barbar” și “incult”. Nici un istoric elvețian nu a fost capabil să-mi dea un singur nume de scriitor bizantin, nici măcar Ana Comnena!
Nimeni nu cunoaște aici cultura și civilizația bizantină, religia ortodoxă (“ortodox” este în limbile occidentale un termen peiorativ), și cu atât mai puțin istoria și tradiția română. Faptul esențial că analfabetismul nu exista în Bizanț, dar exista în Europa de Vest în aceeași perioadă este și mai necunoscut. Academiile “păgâne” (socratice, pitagoreice, orfice, davidice etc.) au fost toate închise în secolul VI, iar când în cele din urmă universitățile au început să apară în Occident în secolul XIII (Oxford, Cambridge, Padova), ele erau controlate de catolici și studiau teologia. Numai călugării și clericii știau carte, se îmbogățeau prin exproprierea de pământuri în favoarea mănăstirilor și luau puterea în toate țările vestice, prin misionarism și prozeletism la început și prin teroare și Inchiziție mai târziu, până în secolul XI, când ultimul ținut liber, al vikingilor din Scandinavia, cade sub puterea Romei papale.
Renașterea italiană apare ca o consecință clară și directă a căderii Constantinopolului (1453), cu emigrarea în masă a savanților bizantini către Italia. De exemplu, numai Cosimo de Medici primește 5.000 de savanți exilați din Bizanț într-un singur an la Florența, acolo unde în curând vor scrie Petrarca, Dante și Boccaciu, și unde vor picta Michelangelo și Leonardo da Vinci.
Între timp, cultura bizantină este păstrată și cultivată în Țările Române (de exemplu la Putna), care nu numai că își păstrează autonomia față de Imperiul Otoman, plătind-o în aur - ca de obicei - , dar voievozii români trimit anual aur în Grecia pentru a susține mănăstirile ortodoxe (de exemplu la muntele Athos)...
În final, se pune întrebarea de ce 9 milenii, atestate arheologic, de civilizație neîntreruptă pe teritoriul României sunt ignorate nu numai în Europa de vest, dar și în România? Cu ce se ocupă istoricii români? Și reprezentanții României peste hotare? Cine promovează cultura milenară a României? Dacă dentiștii, și nu profesorii de română, vor să facă școli în limba română la Geneva, să nu ne mirăm dacă profesorii vor deschide în curând cabinete dentare în același oraș.
În 1996, când am fost la București pentru a face cercetări în mitologia tracică la Academia Română, spre uimirea mea, mi s-a pus întrebarea de ce mă interesează tracii și dacii, când acesta era subiectul de predilecție al lui Ceaușescu, fapt pentru care subiectul trebuie acum total ignorat. La rândul meu, mă întreb ce contează 50 de ani de comunism în comparație cu cele 9 milenii de istorie românească?“ (Prof. univ. dr. Maria-Luminița Rollé, Universitatea din Edinburgh)
Oricât s-ar strădui istoricii unguri să ne răstălmăcească etnogeneza, afirmând că am fost niște venetici, așezați în Ardeal după invazia ungurilor (așa cum susține P. Hunfalvy în 1876), adevărul este că aceștia nu au nici o dovadă științifică prin care să justifice teoria imigraționistă, antiromânească, atât de dragă istoriografiei ostile maghiare. Dimpotrivă, marele istoric german J. Thunmam era de părere (în 1774) că, după așezarea ungurilor în Pannonia în 896, aceștia și-au atacat vecinii, în ofensive graduale, găsindu-i pe strămoșii noștri, în Ardeal, unde le-au opus o rezistență de-a dreptul eroică. Că au fost primiți cu înverșunare de ducele român Gelu (Verantius localizează evenimentul undeva după anul 900), al cărui voievodat se întindea de la porțile Meseșului până în apropiere de Mureș (mai erau atunci încă două voievodate românești, conduse de Menumorut în Crișana și de Glad în Banat), reiese chiar din câteva surse istorice maghiare: cronica Faptele ungurilor confirmă că “ostașii ducelui Gelu au fost biruiți”, Istoria Ungariei (scrisă de M. Horvath) menționează că în urma rezistenței înverșunate a autohtonilor s-a ajuns ca cele 3 voievodate românești să devină vasale Ungariei “fără să cadă în stăpânire efectivă”, iar Cronica pictată de la Viena (în care se afirmă că regatul Erdelew era “udat de foarte multe râuri, din nisipul cărora se culege aur”) ne încredințează că un urmaș al ducelui Gelu, Gyula, nu a încetat să îi tot atace pe unguri și, în cele din urmă, a sfârșit prin a fi aruncat în închisoare (în 1002) de primul rege ungur Ștefan (cronica mai amintește că în Ardeal se afla, atunci, o mare cetate construită mai demult de romani)...
Cu alte cuvinte, stimați cititori, iată că dispunem de izvoare narative care ne indică fără putință de tăgadă că, încă din secolul IX, cele mai vechi formațiuni de stat dintre Carpați și Tisa, populate cu vlahi (români) înainte de venirea ungurilor (istoricul sas J. Troester, împăratul austriac Iosif al II-lea), sunt voievodatele românești. Voievodate care, “aruncând în aer” pe propagandiștii “teoriei pământului pustiu al Ardealului”, vor fi ulterior integrate la Ungaria, țară incapabilă de a le înlocui specificul românesc, sub Arpadieni (895-1301) și în epoca dinastiilor de Anjou și Huniade (1301-1540)... Iar faptul că ungurii își nesocotesc propriile izvoare istorice, capitale, este însă o problemă pe care nu trebuie să o rezolvăm noi, românii...
Prof. COSTEL NEACȘU
Corecţie: Satul Tărtăria se află pe valea râului Mureş în județul Alba.