Motto: „Eminescu este unificatorul spiritual al tuturor românilor, imediat după opera practică, făptuită de Al.I. Cuza la 1859 și modelată de Carol I.” (Victor Crăciun, în volumul „Eminescu regăsit”.)
Puțin timp ne mai desparte de Ziua Națională a României, dar și de sărbătorirea nașterii Înaltului Domn al Culturii Române, Mihai Eminescu.
Poetul a crescut în casa părintească din Ipotești, începând școala cu clasa a treia primară, la Cernăuți, la National - Hauptschule, școală pe care a absolvit-o în anul 1860, al cincilea din cei 82 de elevi. Profesorul Aron Pumnul a fost cel care a avut o contribuție importantă în dezvoltarea sa. Perioada bucovineană a avut o importanță esențială pentru formarea lui ca poet total, cum l-a numit Iorga, creând condițiile propice pentru manifestarea de timpuriu a geniului său poetic: „Universitatea” lui Aron Pumnul a însemnat totul pentru începuturile lui Eminescu.
Moartea în 1866 a mentorului l-a marcat profund pe discipol, care își exteriorizează sentimentele în poemul „La mormântul lui Aron Pumnul”, prima sa manifestare publică pe tărâm poetic, în care își face Bucovina părtașă la durerea sa: „Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,/ Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta/ C-acuma din pleiada-ți auroasă și senină/ Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,/ Se stinse-o dalbă stea.” În luna martie 1866, poetul și-a schimbat numele din Eminovici în Eminescu.
La Cernăuți, tânărul licean începuse să înțeleagă marea tragedie a bucovinenilor aflați sub ocupație străină. În timpul peregrinărilor prin toate provinciile istorice ale României i se va dezvolta sentimentul apartenenței la națiunea română. În perioada studenției la Viena, datorită maturizării timpurii, depărtării de țară, dar și mediului intelectual favorabil, Eminescu se manifestă ca un înflăcărat patriot, militant pentru drepturile românilor din teritoriile ocupate și îndeamnă la acțiune pentru unitatea lor spirituală. „O astfel de acțiune este tocmai organizarea Congresului spiritualității românești de la Putna din toamna lui 1871. Dacă ideea Serbărilor îi venise lui Aurel Mureșianu, Eminescu are meritul de a fi propus organizarea, tot atunci, a unui congres al studenților români, întrucât «cu o ocaziune atât de favorabilă în felul său, am putea să ne gândim mai serios asupra problemelor ce viitorul ni le impune cu atâta necesitate». Ca unul din cei mai activi membri ai societăților studenților români de la Universitatea din Viena, el începe să le vorbească colegilor săi despre rolul ce le revine în crearea conștiinței unitare de neam, care se poate realiza numai printr-o legătură strânsă a românilor din Imperiu. Mai mult chiar, trimite la ziarul «Federațiunea» din Pesta, articolele «Să facem un congres» și «În unire e tăria», în care cerea «organizarea unui congres al națiunii române, care să comunice tronului voința ei». Motivul concret al Serbărilor ar fi fost împlinirea, în 1870, a 400 de ani de la ctitorirea Mănăstirii Putna, iar ziua cea mai potrivită ar fi fost 15 august, de Adormirea Maicii Domnului, hramul bisericii, când se aduna multă lume, venită și din alte colțuri de țară. Din cauza condițiilor internaționale (Războiul franco-german), dar și a greutăților de ordin intern, dintre care principala era lipsa de fonduri, ideea se va materializa de-abia în anul următor, și aceasta mai ales ca urmare a insistenței lui Eminescu și a altor câțiva tineri entuziaști. Ca membru și secretar al comitetului de organizare al Serbărilor, tânărul poet, devenit deja cunoscut prin poeziile sale, va trimite apeluri către comitetele ad-hoc din București, Iași, Paris, Berlin, Liege, Lipsca, și din alte centre universitare pe unde se împrăștiase tinerimea română studioasă, și se va deplasa chiar în țară, împreună cu Slavici, pentru a face o campanie în presă în favoarea acestei manifestări. Din păcate, din cauza deosebirilor de păreri dintre studenții de la Viena, care militau pentru realizarea unei unități culturale, și cei din țară, naționaliști excesivi, care voiau unitatea politică, Congresul nu a avut rezultatele pe care și le-ar fi dorit organizatorii.
În 1875 se împlinea un secol de la smulgerea Bucovinei din trupul Moldovei și trecerea ei în componența Imperiului Austro-Ungar, prin complicitatea coruptă a celorlalte două imperii vecine. Austriecii plănuiau să sărbătorească acest eveniment odată cu inaugurarea unei universități germane la Cernăuți, în toamna lui 1875. „Intelectualii patrioți din țară au considerat că este un bun prilej pentru a demasca acest troc murdar cu teritoriul românesc, mai ales că le picaseră la țanc niște copii după documente ale curții habsburgice. Despre ce documente era vorba? Moartea prematură a cărturarului bucovinean Eudoxiu Hurmuzachi, care-și dedicase întreaga viață strângerii de documente istorice în scopul de a scrie o istorie națională, nu i-a permis însă să-și ducă opera la bun sfârșit. De teamă ca documentele, copiate din arhivele vieneze, să nu fie confiscate de austrieci, fratele său, Gheorghe Hurmuzachi, i-a donat întregul material lui Titu Maiorescu. Acesta s-a deplasat imediat la Cernăuți, pentru a le prelua. Devenind ministru al Cultelor și Instrucțiunii publice, a desemnat o comisie formată din D.A. Sturdza, M. Kogălniceanu, Al. Odobescu, T. Rosetti și secretar - I. Slavici, care trebuia să se ocupe de valorificarea lor. La cererea lui Slavici, Eminescu va traduce o serie de documente, care vor intra în primul volum, apărut în 1879.” În paralel cu aceste materiale, Slavici pregătește, în 1874-1875, o broșură, intitulată «Răpirea Bucovinei după documente autentice». M. Kogălniceanu o prefațează. Documentele Curții habsburgice prezentau mașinațiunile diplomației imperiale și modul în care a fost mituită Poarta pentru a-și da acordul la acest furt de teritoriu românesc. Poetul entuziast a riscat, transportând clandestin un geamantan cu câteva sute de exemplare ale broșurii la Cernăuți, unde au fost distribuite ca pâinea caldă patrioților români, câteva exemplare fiind trimise chiar și oficialităților locale. Când jandarmii au venit să le confiște, nu au mai avut ce. Având la dispoziție, ca redactor, gazeta „Curierul de Iași”, el va consacra pagini întregi ocupării Bucovinei de către austrieci și asasinării lui Grigore Ghica, voievodul moldovean, care protestase împotriva acestei fărădelegi: „La anul 1774 au intrat oștirile austriecești cu disprețul oricărui drept al ginților, în pace fiind cu Poarta și cu Moldova, în partea cea mai veche și mai frumoasă a țărei noastre; la 1777, această răpire fără de samăn s-a încheiat prin vărsarea sângelui lui Grigore Ghica Voievod. Fărădelege nepomenită, uneltire mișelească, afacere dintre o muiere desfrânată (aluzie la împărăteasa Austriei - n.a.) și pașii din Bizanț, vânzarea Bucovinei va fi o veșnică pată pentru împărăția vecină, de-a pururea o durere pentru noi. Dar nu vom lăsa să se închidă această rană. Cu a noastre mâini o vom deschide de-a pururea, cu a noastre mâini vom zugrăvi icoana Moldovei de pe acea vreme, și șirurile vechi, câte ne-au rămas, le vom împrospăta în aducere aminte, pentru ca sufletele noastre să nu uite Ierusalimul. Căci acolo e sfânta cetate a Sucevei, scaunul domniei vechi cu ruinele mărirei noastre, acolo scaunul firesc al unui mitropolit, care în rang și neatârnare era egal cu patriarhii, acolo sunt moaștele celor mai mari dintre domnii români, acolo doarme Dragoș, îmblânzitorul de zimbri, acolo, Alexandru, întemeietorul de legi, acolo Ștefan, zidul de apărare al creștinătății”.
„Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”, atât de dorită, s-a proclamat, la 28 Noiembrie 1918, moment istoric de excepțională importanță în procesul făuririi Statului național unitar român, alături de unirea anterioară, a Basarabiei - la 27 Martie - și de unirea ulterioară, cea Mare, a Transilvaniei - la 1 Decembrie 1918.
În anul 1918, Bucovina se afla „la intersecția zonelor de interese austriece, ucrainene și rusești. Imperiul Habsburgic pregătea anexarea ei la Galiția, iar tânărul stat ucrainean căuta să anexeze cât mai mult din teritoriile Imperiului, amenințând cu intervenția militară. Încă din 3/16 octombrie, împăratul proclamase federalizarea Imperiului, dar fără să recunoască și drepturile românilor. În replică, Adunarea românilor emigrați din Austro-Ungaria se reunește la Iași și adoptă o rezoluție prin care respinge federalizarea și declară hotărârea românilor de a lupta pentru întregirea neamului într-un singur stat unitar.
La 19 octombrie 1918, la Liov, Ucraina își proclamă independența. Noul stat național includea și Bucovina nord-estică, orașele Cernăuți, Storojineț și Siret. Proclamația produce îngrijorare în rândurile românilor bucovineni. Eforturile lor unioniste trebuiau intensificate, altfel riscând să intre în componența Ucrainei. La 22 octombrie apare, la Cernăuți, ziarul «Glasul Bucovinei», sub conducerea lui Sextil Pușcariu, în care fruntașii bucovineni publică editorialul «Ce vrem?», veritabil document programatic. „La 11 Noiembrie 1918 a avut loc un schimb de telegrame între Consiliul Național și Regele Ferdinand, privind eliberarea Bucovinei. A doua zi, Consiliul votează «Legea fundamentală din 12 Noiembrie 1918, asupra puterilor Țării Bucovina», prin care își asumă întreaga putere în Bucovina.
La 28 Noiembrie 1918, în sala de marmoră a Mitropoliei Ortodoxe din Cernăuți, 74 membri ai Consiliului Național au început lucrările Congresului, alături de 7 delegați germani, 6 polonezi și 13 din comunele ucrainene. Erau de față și reprezentanții Basarabiei, în frunte cu Pan Halippa. Cu o seară înainte, Tricolorul românesc fusese arborat și pe clădirea Universității locale. Președintele Consiliului Național, Dionisie Bejan, a rostit cuvântul de salut. Șeful Guvernului, Iancu Flondor, a citit DECLARAȚIA DE UNIRE: „(...) A sosit ceasul ca Țările Române dintre Nistru și Tisa să formeze un singur stat unitar (…), hotărâm unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”. Congresul a ales o delegație de 15 persoane, care, a doua zi, 29 Noiembrie, a prezentat, la Iași, Regelui Ferdinand Actul Unirii.
„Duminică, 1 Decembrie 1918, Suveranii români au dat o masă de gală la Palatul Regal din București, în timpul căreia a sosit și telegrama de la Alba Iulia vestind unirea Transilvaniei cu România. Entuziasmul acestor zile sfinte din istoria României a întrecut orice așteptare. Apoi, actul Unirii Bucovinei cu Țara a fost adus la cunoștința guvernelor din Iași, Paris, Londra, Roma și Washington.” Unirea Bucovinei cu România a fost recunoscută oficial, în 1919, prin Tratatul de pace de la Saint Germain, încheiat cu Austria la data de 10 septembrie 1919.
(Surse: Mihai Maxim, „Bucovina lui Eminescu”, „Adevărul”, Victor Crăciun, „Eminescu regăsit”, Ed. Semne, 1998, Ion Nistor, „Istoria Bucovinei”, Editura Humanitas, București, 1991, Enciclopedia României)
MARIANA CRISTESCU
