Poezia lui Adrian Păunescu face parte din Patrimoniu. Din păcate, opera strălucită i-a fost eclipsată de tarele de caracter și vanitate din partea a doua a vieții... la fel cu a multor alte genii. Ultima poezie scrisă în agonie de Adrian Păunescu și transmisă în e-mail unui amic din diaspora.
Eu recunosc că am făcut greșeala
De a slăvi prea mult conducătorul
Făcându-i ode și-ndemnând chiar sala (să cânte):
Partidul, Ceaușescu și Poporul.
Dar nu uitați că tot eu sunt cel care
L-am criticat și-am insuflat dorința
De libertate, bunăstare și schimbare
Subtil, necenzurându-mi conștiința.
Am făcut și mult bine-n stânga-n dreapta
Atât cât s-a putut, fără să-mi pese
Periclitându-mi starea, familia și casa
Dar toate s-au uitat și-s fapte șterse.
De-aceea spun ca ultimă dorință
Să mă iertați de v-am greșit vreodată
Și-mi fac adânc proces de conștiință
Căci nu e om pe lume fără pată.
Aș vrea ca să rămân în mintea voastră
Doar un poet ce și-a iubit mult țara
Ce a descoperit și șlefuit talente
Ce-au scormonit prin inimi cu chitara.
Trecutul mi-l asum și nu mi-e teamă
Nici nu mi-a fost, nu-mi este, n-o să-mi fie
Nu m-am dezis de clasa proletară
Și am simțit că am o datorie,
De a stârni în mintea tuturora
Și mai ales în suflete de tineri
Că nu suntem o țară oarecare
Și-avem destin măreț și vom fi liberi.
Când noi cântam în sălile-arhipline
Și recitam pe voci de milioane
Visam la Marea noastră Românie
Și vă-ndemnam: Treceți batalioane!
Un dor aș mai fi-avut, dar ce păcat
Că n-am putut opri din cale vremea
Să văd autostrada prin Carpați
Din Chișinău-Arad cu via Țebea
Sunt unii care mă lovesc și-acum
Când m-am urcat la ceruri, ce oroare!
Cuvinte grele-aruncă, nesimțire
Și toți vor ca să cadă în picioare
Eu vă privesc de-aici de sus cu milă
Aș vrea să fiți mai buni dar nu se poate
Se răsucește Ștefan în morminte
De-atâta ură, pizmă, nedreptate.
Îmi este jenă, silă... chiar mă bucur
Că am plecat de-acolo, dar mă doare
Când văd valori, talente, caractere
Ce-și fac familiile peste hotare.
Ce să vă spun, românii mei de bine
Ce-aveți sfială, bun simț și onoare
Poporul nostru-i cel mai bun din lume!
Nu lăsați țara călcată în picioare.
Nu plecați capul, țineți pieptu-n față
Cu fruntea sus, să n-o coboare nimeni
Să vă clădiți cu toții altă viață
Mesaj către români de pretutindeni!
Să iei aminte țara mea de suflet
Ia atitudine și dă răul afară
Unde s-a dus Grânarul Europei
Banala țara-industrial-agrară.
Să iei aminte țara mea de glorii
Cu patimă ți-o spun din neființă
Clădește-ți viitorul pe trei sfinte
Pe muncă, educație, credință.
În timp ce vă îmbărbătez de-aicea
Din ceruri și din sfere tutelare
Văd iarăși vorbe grele prin ziare
Pe forumuri, pe la televizoare.
N-am omorât pe nimeni niciodată
Nici când murim nu ni se mai dă pace
La toți găsiți cusururi și reproșuri
Nu mai lăsați pe nimeni să se-mpace.
Nu-mi stă în caracter dar mă doboară
Limbaju-ascuns al poeziei mele
Fir-ar să fie, nevertebrata țară
Cu oameni falși și plină de lichele.
Nu-mi stă în caracter dar mă doboară
Limbaju-ascuns al poeziei mele
Băga-mi-aș ... să îmi bag de țară
Cu oameni falși și plină de lichele.
