TRISTEȚI MEDITATIVE ... GURA NU NE TACE, IAR MINTEA NE LENEVEȘTE

Pentru că noi, românii-trăitori în România sau dincolo de fruntariile ei, continuăm să vorbim nu numai în neștire, dar și supărător de urât și de zgomotos. Ca urmare, tot mai greu ne înțelegem unul cu altul. Poate și pentru că nu vobim cu vorbele noastre, ci cu cele împrumutate din limbile și simțirile altor neamuri. Și încă ceva: de cele mai multe ori vrem de toate, dar nu știm exact ce anume vrem! Dovadă că viața-i tot ceea ce ni se întâmplă, iar noi ne ocupăm cu altceva! Ca urmare, vin și te întreb pe tine, cititorule: chiar crezi cu adevărat că mai e valabilă spusa scriitorului american Mark Twain (1835-1910) cum că omul este singura ființă de pe Pământ care roșește când minte, când râde și când se bucură, iar de frică, de tristețe și de supărare i se îngălbenește și învinețește fața?! Știi de ce te întreb ? Pentru că cunosc semeni de-ai mei care, indiferent ce li se întâmplă lor sau ni se întâmplă nouă, românilor și României, fețele lor rămân inexpresive! Ca urmare, e recomandabil să n-avem de-a face cu astfel de neoameni! Iar dacă o mai ținem tot așa cu pandemia și cu scumpirile sunt toate șansele ca Fondul de pensii să se echilibreze de la sine, într-atât de mulți bătrâni și oameni săraci vor muri în iarna care stă să vină peste noi!

AMINTIRI VECHI... CÂT VÂRSTA CELUI MAI BĂTRÂN LOCUITOR AL SATULUI

Era pe vremea când bătrânele femei și tinerele fete ale acelui sat mureșean mai torceau fuioarele firelor de in, cânepă și lână din caierele prinse în furcile frumos încrustate, după care năvădeau firele de bumbac, țeseau și brodau covoare, ștergare, păretare, ii, catrințe, năframe, fețe de masă și de perne, precum și stofe pentru croitul și cusutul cioarecilor, laibărelor și recălelor.

Așadar, pe acea vreme se mai depănau, la gura sobei cu lemnele arzânde, vechi povești, însoțite de cântecele doinite ale șezătorilor lungilor nopți de iarnă. Într-o astfel de împrejurare se nimerise să cunosc un tânăr care, primăvara, ara și semăna pământurile cu caii, vara cosea ierburile și făcea fânurile, toamna culegea cucuruzele și crumpenele de pe câmp, în vreme ce iarna îngrijea vacile, bivolii, oile, caii, porcii la îngrășat și scroafele la fătat. Un fecior înzestrat de bunii și vredicii lui părinți și bunici cu frumosul și răspânditul prenume de Dumitru. El avea să-mi șoptească că iarna îl dor mâinile de atâta nemuncă și că, până și în somnul liniștit al iernilor, aude plăcutele sunete ale bătutului și ascuțitului coasei, ca și clinchetul clopoțeilor prinși la grumazul cailor. Cu regret, țin să mărturisesc că de prea de multă vreme nu mai știu ce s-a ales de acel chipeș și brav fecior, îmbrăcat în cioareci groși și în cămeșe înflorată, iar peste brâu, prins în curelușe, un șerpar brodat în roșu, galben și albastru. Trag nădejdea că-i sănătos. Dar și că a îmbătrânit frumos și cu folos. Gândindu-mă că a devenit un vrednic bunic și străbunic, păstrând în preajma lui și a soției sale gospodine, o sumedenie de feciori și fete, de nurori și gineri, de nepoate și nepoți, de strănepoate și strănepoți. Și se prea-poate ca Bunul Dumnezeu să-i fi avut familia în marea Lui grijă ocrotitoare, înzestrându-i nu numai cu multă și cuminte minte, dar și cu harul și darul hărniciei și priceperii. Și de bunăseamă, cu toții fi-vor purtători de mândre haine românești, așa cum le stă atât de bine țăranilor satelor și cătunelor presărate de o parte și de alta a Văii Luțului Reghinean. De fapt, așa cum sunt ei atât de frumos și de curat îmbrăcați duminicile, atunci când merg la sfânta, micuța și bătrâna lor bisericuță de lemn, cu iconostasul și zidurile frumos pictate. Iar de voi ajunge, cândva, din nou, în acel sătuc, nu voi uita a întreba de acel harnic și fain fecior de altădată, cel care era cu puțin mai tânăr decât mine! Numai că tare mă tem că n-am să mai dau de el, aflând că acel mândru sat de odinioară este nu numai tare îmbătrânit, dar și părăsit și uitat de călătorii lui fii și de plimbărețele lor fiice.

IOAN VULCAN-AGNITEANUL

Lasă un comentariu