Mărturisesc că nu știam nimic despre artele marțiale. Citisem sau auzisem de curtea marțială, de legea marțială, de tribunale marțiale, de atitudine marțială, dar de arte marțiale, nu.
- Lasă-mă în pace, Radule. Am pățit-o la Constanța cu artele marțiale. Sunt în concediu medical și am întrerupt ciclul de lecții în arte marțiale pentru marinari.
- Tot nu voi înțelege până nu-mi explici câte ceva despre aceste arte.
- Sunt profesor de sport, dar am și specializare într-o disciplină sportivă numită arte marțiale. Acestea au norme și criterii de apreciere care ne vin de la vechii samurai. Artele marțiale au, în primul rând, un cod moral care stă la baza acestui sport și care te obligă la un anumit comportament de fairplay față de adversar. În al doilea rând, artele marțiale te învață mișcări de atac, de apărare și de anihilare.
- Mai precis!
- Adică, la atacul fără scrupule al agresorului, tu să răspunzi cu procedee de anihilare a intențiilor mârșave, uneori criminale ale atacatorului.
- Și tu ce ai pățit de ești bandajat la cap? Este așa de grav?, l-a întrebat Radu.
- Comandantul Academiei Militare mi-a ordonat să merg la Constanța și să le explic marinarilor ce sunt aceste lupte marțiale. Văzuse el, în timpul războiului, o scenă, la Sibiu, în restaurantul Bulevard, care l-a impresionat și pe care mi-a povestit-o, ca argument la cererea lui de a mă deplasa la Constanța, ca să le fac marinarilor cât de cât o instruire sumară în artele marțiale.
- Prin '42, îmi spunea comandantul, exista la Sibiu o bandă, de vreo zece derbedei, care teroriza orașul.
Într-o zi, pe la amiază, au intrat în restaurantul Bulervard și au obligat pe toți clienții să părăsească sala, dorința lor fiind să bea câte o bere, nederanjați de nimeni. Atât de violenți erau că nimeni nu îndrăznea să-i contrazică sau să comenteze. În cinci minute de la “poruncă”, niciun client nu mai era în restaurant. Personalul de serviciu și chelnerii timorați, nu știau cum să se poarte mai frumos și să-i servească mai prompt, altfel derbedeii se apucau să vandalizeze restaurantul. În timp ce se lăfăiau în scaune și făceau glume proaste, obscene, au intrat în restaurant un bărbat mai în vârstă și unul mai tânăr. Erau îmbrăcați în costume de marinar. Încet, tacticos s-au așezat la o masă cu intenția vădită de a-și potoli foamea.
- Tu, ăla bătrânul, nu știi să mă saluți când intri într-un local unde mă aflu eu? S-a răstit, obraznic, unul care părea să fie șeful bandei.
- Domnule, nu vă cunosc, nu știu cine sunteți, asta în primul rând, iar în al doilea rând, sunt mult mai în vârstă decât voi și asta trebuie luată în calcul, i-a răspuns marinarul.
- Nu mă cunoști? Nu ne cunoști? Ai să ne cunoști imediat, i-a răspuns batjocoritor șeful bandei.
S-a ridicat de la masă ca din arc și-a împins violent scaunul cu piciorul, dar brusc s-a liniștit. Fără grabă, potolit, cu pas domol, lăsându-se în mers când pe un picior, când pe celălalt, a ajuns la masa marinarilor și fără să spună niciun cuvânt, i-a cârpit două palme bătrânului matroz de-a răsunat sala.
- Gigi, Gigișor, Puișor, acum mă cunoști? I-a întrebat răstit și impertinent pușlamaua, bătându-l ușor cu palma pe obraz.
După ce marinarii au schimbat niște priviri, fără niciun cuvânt, cel în vârstă s-a sculat de la masă cu măsură și socoteală. Cu mișcări domoale, el a făcut vreo cinci pași spre ușa de la intrare. La un semn al lui, cel tânăr l-a prins de cap pe bătăuș și cu o smucitură violentă l-a trimis ca pe un pachet la matrozul cel bătrân. Acesta l-a prins de cap, de ureche și de nas și cu mișcări repezite și contorsionate l-a aruncat prin geamul ușii, în stradă. S-au auzit un strigăt violent de durere și zgomotul cioburilor de sticlă care se împrăștiau pe trotuar. Atât. Cei din bandă au rămas pentru o clipă uluiți, apoi, ca la comandă, au sărit ca arși să-și ajute șeful. Au năvălit către marinarul cel tânăr. Acesta, cu mișcări agile de felină și cu iuțeala fulgerului îi culegea unul câte unul și-i trimitea la colegul mai bătrân. Vreo trei-patru au pățit-o aidoma șefului. Ceilalți, văzând că nu este de glumă și băgați în sperieți de țipetele de durere ale haimanalelor care zăceau pe trotuar, au abandonat lupta și au luat-o la fugă.
- Radule, comandantului Academiei Militare i-a rămas în minte scena de la Sibiu și după ce mi-a povestit-o, m-a rugat să merg la Constanța și să-i învăț pe marinari luptele marțiale. Așa am și făcut.
Am ajuns pe vasul comandant. S-au adunat pe puntea vasului, ofițeri și marinari și le-am ținut o primă lecție teoretică din cele zece programate. Adunați în careu, după ce le-am explicat despre ce este vorba, ca să-i conving, am crezut că este necesară o primă demonstrație practică. Am chemat din front un marinar și i-am cerut să-mi dea un pumn în față cu intenția vădită de a le demonstra cum se poate para o asemenea lovitură și cum poți neutraliza intențiile agresorului. Cu toate insistențele mele, marinarul a refuzat. Atunci m-am adresat comandantului să-i ordone marinarului să-mi dea un pumn în față.
- Măi, Ioane, dă-i un pumn în față așa cum îți cere tovarășul profesor, i-a ordonat comandantul, că altfel stăm aici până deseară.
- Măi, Radule, m-am trezit întins pe covertă, stropit cu apă și făcându-mi-se respirație. M-au ajutat să mă ridic și am văzut că mi-este spartă arcada, că fața mi-este plină de sânge, că ochiul mi se umflase și că nu prea mă țineau picioarele. Au adus repede de la infirmerie pansament, iar doctorul mi-a pus urgent câteva copci pe plaga deschisă de lovitura marinarului. Am observat că toți se uitau la mine întrebători. Așteptau de la mine o explicație. Când mi-am revenit de-a binelea, i-am spus, matrozului:
- Bine măi, omule, de ce dracu' n-ai spus că ești stângaci?
(Va urma)
Dr. ONORIU I. COFARIU
