Atenție, români! Dușmanii statului național unitar nu dorm! ARDEALUL, PĂMÂNT ROMÂNESC (8) “Amputarea” Ardealului prin Dictatul de la Viena (30 august 1940) (I)

În bătălia pentru Ardeal, cu al său șovinism revanșard, Ungaria horthystă și-a luat ca aliate, că tot doreau acestea o nouă ordine europeană, pe revizionistele Germania și Italia. Iată, pe scurt, “filmul” prin care România, aflată în special la cheremul Germaniei, a fost silită, consimțind, fără să tragă un glonț, la un veritabil dictat internațional, camuflat în “arbitraj”, în tragica vară a anului 1940 (după ce, în 1938, germano-italienii facilitează, cu ocazia primului dictat de la Viena, refacerea Ungariei prin “amputarea” teritoriului Cehoslovaciei):

2 iunie 1940. Guvernul Germaniei întreabă guvernul României “în ce măsură (țara - n.a.) ar fi dispusă să discute eventualitatea dorințelor de revizuire a vecinilor săi?”. “Dorința” Ungariei însemna de fapt o fâșie de teren, nordul Ardealului, însoțită eventual de un schimb limitat de populație, așa cum a cerut, la Berlin, partea ungară (prin prim-ministrul Pal Teleky și ministrul de externe, Csáki).

28 iunie. Ungaria și-a “încordat mușchii”, dar nu înainte să ceară voie “fratelui protector” german, pentru a i se autoriza o acțiune militară împotriva României (Csáki îl roagă pe diplomatul german, Clodius, să transmită aceasta ministrului de externe german, Ribbentrop).

30 iunie. Conștientizând că nu se poate bizui pe nimeni, guvernul român condus de Tătărescu renunță (cu toate că decretase mobilizarea generală la 15 martie 1938 și 60.000 de soldați români erau cantonați la frontiera de nord-vest a României) la garanțiile anglo-franceze.

2 iulie. Regele Carol al II-lea intră singur în “gura lupului” și cere dictatorului german, Hitler, să garanteze frontiera României. În aceeași zi, tranșând duplicitar conflictul diplomatic ungaro-român, ministrul plenipotențiar german Erdmamsdor declară, într-o audiență la Csáki, că Germania manifestă simpatie față de Ungaria, dar dacă guvernul ungar încearcă să refacă revizuirea prin forță armată, guvernul Ungariei acționează numai și numai pe răspundere proprie (îi atrage atenția că guvernul german nu este dispus să acorde niciun fel de ajutor militar Ungariei).

4 iulie. Situația se precipită și la București, și la Budapesta. La București, luându-se în calcul supraviețuirea statului prin concesii teritoriale dureroase, guvernul Tătărescu este demis și președinția Consiliului de Miniștri este încredințată unui pro-german, Ion Gigurtu, favorabil Germaniei! În schimb, la Budapesta, cade ca un “trăznet” reiterarea germană, în cabinetul lui Csáki, conform căreia Germania nu numai că nu va acorda Ungariei niciun fel de ajutor militar, dar va și lăsa Ungaria să se descurce singură în fața oricăror consecințe care ar rezulta din acțiunile violente ale sale. Speriat de turnura evenimentelor, amiralul fără flotă Horthy (guvernatorul Ungariei între 1920-44), cel care a girat încă din 1920 primul regim de tip fascist din Europa, s-a “gudurat” printr-o scrisoare, insinuantă, avându-l ca destinatar pe Hitler: își arată regretul că Ungaria nu este suficient de simpatizată de Germania și, încercând să sublinieze că în joc sunt și interesele germane, precizează: “Stăpânirea Carpaților este pentru noi o problemă vitală. Ardealul este singura fortăreață națională a Europei și va fi spre binele Germaniei dacă ea va fi în mâini sigure”.

7 iulie. La Berlin, din rațiuni de strategie militară, Hitler are o întrevedere cu ministrul de externe italian Ciano și, dându-și “cărțile pe față”, afirmă că Germania este interesată în România, în special de importurile de petrol.

10 iulie. La München, “arbitrii” germano-italieni încredințează delegația ungară, cuprinsă și ea de o reținere sugestivă, că nu se știe într-un eventual război al Ungariei cu România, dacă Ungaria ar ieși chiar “teafără”! Atunci, vrând să intre totuși în grațiile atotputernicilor de la Berlin și Roma, prim-ministrul ungar Teleki și-a expus considerațiile care stau la baza pretențiilor Ungariei și a dat asigurări că țara sa este “gata de a face sacrificii pentru a satisface dorința Axei de pace în bazinul dunărean și Balcani”. Nervos, Hitler i-a replicat că “puterile Axei nu cer niciun fel de sacrificii din partea Ungariei” și, foarte direct, l-a întrebat pe Teleki “dacă Ungaria este capabilă singură să învingă România”. În acel moment crucial, conform stenogramei, ungurii Teleki și Csáki au ezitat să răspundă - abia apoi au spus că da! Văzându-le ezitarea, neîncrezător, Hitler le-a răspuns că “este deosebit de dificil să prevezi sfârșitul ei” (al acțiunii militare a Ungariei împotriva României - n.a.), sugerându-le că ar fi mai bună o rezolvare a revendicărilor ungare “în etape separate și prin negocieri”! Apoi, Hitler l-a invitat pe ministrul de externe italian Ciano, să își spună punctul de vedere! Reprezentantul Italiei s-a pronunțat, însă, la fel ca și Hitler.

15 iulie. Imperativ, Hitler îi trimite o scrisoare lui Carol al II-lea și îl avertizează că, neacceptând solicitările părții ungare în ce privește acapararea unei părți a Ardealului, riscă să expună Statul Român la destrămare. El cere pur și simplu ca România să facă o înțelegere pașnică cu Ungaria și, abia apoi, Germania va putea “clarifica posibilitatea unei colaborări mai strânse”. Presându-l pe regele de la București să consimtă la viitoarele cesiuni teritoriale, Hitler își asumă următoarele cuvinte: “o revizuire a devenit inevitabilă (...) Mai devreme sau mai târziu - și probabil într-un timp foarte scurt - rezultatul ar putea fi chiar distrugerea României”.

26 iulie. Constrâns să satisfacă pretențiile horthyste prin sfârtecarea Ardealului, Carol al II-lea îi răspunde lui Hitler, prin intermediul prim-ministrului Gigurtu - el transmite la Berlin că România, acceptând tratativele cu Ungaria, nu se va abate de la principiul etnic (făcut prin schimbul de populație) și ar fi bine ca reglementările româno-ungare să se facă într-un cadru mai larg. Precipitându-se, Hitler reacționează și cere ca negocierile pe această bază să înceapă imediat!

2 august. Îngrijorat de starea de spirit a poporului român, Gigurtu tatonează cum ar reacționa reprezentanții noștri în problema cedării teritoriale și convoacă la reședința sa o consultare cu fruntașii politici din Ardeal. În absența țărănistului Maniu, care a refuzat să participe la ședința în cauză, mitropolitul ortodox al Ardealului, Nicolae Bălan, a pledat pentru rezistența armată! În schimb, însă, a fost contracarat de A.V. Voevod și V. Pop care, acceptând arbitrajul germano-italian, au conchis că “România nu va avea nicio șansă de succes în cazul... rezistenței armate”! Ședința s-a sfârșit prin faptul că prim-ministrul Gigurtu și-a cerut demisia, spunând că el nu este politician și se află la post numai din ordin! Carol al II-lea, însă, i-a refuzat-o! Ulterior, Maniu și liberalul Brătianu s-au adresat populației Ardealului, printr-un memoriu, invocând varianta necesității războiului.

8 august. În încercarea de a capta simpatia Germaniei, România semnează un acord, cu Germania, prin care consimte ca întreg surplusul de cereale să fie livrat, acestei țări, pentru a întări frontul german împotriva U.R.S.S. (la 31 iulie, la Berghof, germanii ajunseseră la concluzia că trebuie să îi lichideze pe sovietici). Tensiunea diplomatică ungaro-română se amplifică: diplomații Bucureștiului doresc discuții pe baza respectării principiului etnic, iar cei ai Budapestei pe baza principiului teritorial.

9 august. În încercarea de a-i face pe germani să înțeleagă mai exact cât de abuzive sunt pretențiile ungurilor și cum sunt ele percepute de sașii din Ardeal, ambasadorul german la București (W. Fabricius) transmite la Berlin concluziile unor experți de-ai sașilor în ce privește istoria Ardealului: “Ungaria a stăpânit Transilvania, în mod trecător, timp de 50 de ani”. De precizat că, la tratativele româno-ungare de la Severin, secuii din Ardeal s-au pronunțat în sensul că “nici nu se gândesc să părăsească regiunea unde au fost împroprietăriți (...) deoarece le este cunoscut traiul ungurilor din Ungaria... și prevăd ce-i poate aștepta”, iar sașii i-au trimis un Memoriu lui Hitler, cerându-i să li se înlesnească mutarea în Banat.

Prof. COSTEL NEACȘU

Lasă un comentariu