Poporul român era conștient de această clară - și unică din punct de vedere al justeții istorice - direcție de viitor a țării lor: Unirea cu țara.
Poporul român a avut atunci un mare erou. Avram Iancu s-a născut în munții cei pietroși ai Apusenilor Transilvaniei, de la care a împrumutat dârzenia și neclintirea în fața furtunilor, dar și sufletul lor încărcat de măreție și frumusețe, de generozitate și forță. Aici, în Țara de Piatră a Moților a cunoscut suferințele și răbdarea neamului său oropsit, legendele lui Horia ale copilăriei, toate vor fi reaprins forțele vii ale unui suflet uriaș, pus pe fapte mari, care să doboare o nedreptate de veacuri. Despre acest mare Erou Național, Barițiu scria următoarele: “Numai epocile extraordinare produc oameni extraordinari ..., numai popoare ajunse la un grad oarecare al conștiinței de sine și al culturii se știu folosi de asemenea epoci și își aleg sau recunosc de conducători pe bărbați de acei care au venit tocmai la timp, nu ca să vorbească, cât mai vârtos ca să lucre, bărbați ai faptelor, ai acțiunii, care apucaseră... a avea în sine spiritul națiunii, care știuseră a-și identifica interesele lor cu ale poporului și a se inspira de mărimea epocii în care au ajuns... Avram Iancu, om născut pentru acțiune, venise tocmai la timp, tocmai în acei ani epocali...”. Și moții, întreg poporul român l-a urmat cu totală încrederea, astfel că Cetatea Munților Apuseni nu a fost nicidecum cucerită de dușmanii care voiau să desființeze neamul românesc la 1848-1849. Din păcate, împăratul trădează pe români și încheie alianța cu Ungaria, constituind dualismul austro-ungar, patronând uniunea Transilvaniei cu Ungaria, peste voința românilor transilvăneni, care boicotează, după 1867, participarea la viața politică ungară, în semn de protest. Statul ungar urmărea cu obstinație maghiarizarea românilor, dar și a celorlalte etnii nemaghiare. Orice manifestare a voinței naționale a românilor era aspru pedepsită. Zeci de procese politice și de presă au aruncat pe numeroși intelectuali români în temnițele din Vaț (Vácz) și Seghedin, fiind sancționați și cu sume importante de bani. S-a constituit la Cluj, în 1885, cu filiale în toată Transilvania, și societatea de maghiarizare EMKE. Într-un raport al filialei EMKE din comuna românească Corbu (azi în jud. Harghita), se comunica forului superior de la Cluj că: “De când ne-am înființat noi, nici un cântec românesc nu se mai aude pe uliță”. Românii mai încearcă o mișcare petiționară prin Memorandul de la 1892 (la un secol după Supplex). Ei au spus clar că uniunea Transilvaniei cu Ungaria s-a făcut prin “desconsiderarea fățișă a tuturor drepturilor poporului român ca element care compune în absolută majoritate vechea Transilvanie”, iar maghiarii erau “seduși și preocupați de idealuri nerealizabile” și “legile făcute (de ei) dau drept unei minorități gălăgioase să asuprească majoritatea”, românii pierzându-și “încrederea față de regimul maghiar și față de parlamentarismul acestuia”. Din nou eșuează calea petiționarismului pașnic. Eșuează și tratativele româno-maghiare de la sfârșitul Primului Război Mondial, când marele om politic Iuliu Maniu a rostit hotărât, pentru totdeauna, celebra sentință, la încheierea tratativelor, în noiembrie 1918: “Despărțire definitivă”.
Ce au moștenit românii de la aceste secole întunecate ale Evului Mediu atât de longeviv în Transilvania, durând până la 1848-1849 și prelungit în alte forme până la Marea Unire? În primul rând, și “la vedere”, au moștenit sărăcia și înapoierea economică, lipsa accesului la civilizație urbană, la tehnologii, la știință, la beneficiile medicinii, la prosperitate. Această situație a frânt destine și talente, secol după secol. Au moștenit apoi - poate cea mai cumplită moștenire - privarea de opere culturale care puteau fi create de poporul cel exclus de la drepturi politice și naționale, de la școli și din orașe, opere care ar fi putut sta în rând cu cele ale popoarelor civilizate ale Apusului, dacă nu ar fi fost înăbușite atâtea talente. Avem astfel drept moștenire cruntă opacitatea privirii în urmă la ființa noastră națională din aceste secole transilvane: nu ne putem cunoaște strămoșii, atât genealogic (decât cam până la mijlocul secolului al XIX-lea, astfel că suntem privați de dreptul elementar al omului la trecutul său), cât și viața lor concret-istorică, așa cum alte popoare au șansa de a vedea în trecutul lor, de exemplu englezii prin Geoffrey Chaucer (c. 1343-1400), Thomas More (1478-1535), William Shakespeare (c. 1564-1616), Henry Fielding (1707-1754), francezii prin François Villon (1431-1463), Rabelais (cca 1494-1553), Moliere (1622-1673), Racine (1639-1699), Corneille (1606-1684), Perrault (1628-1703), italienii prin Dante (1265-1321), Petrarca (1304-1374), Boccaccio (1313-1375), Tasso (1544-1595), Goldoni (1707-1793), spaniolii prin Cervantes (1547-1616), Lope de Vega (1562-1635), Calderón de la Barca (1600-1681), germanii prin Goethe (1749-1832), Schiller (1759-1805), Olanda prin Peter Bruegel cel Bătrân (cca. 1525-1569) ș.a. O altă moștenire a secolelor întunecate este privarea de instituții de educație mari, care creează civilizație și desăvârșesc personalități. În Transilvania domnea întunericul, în țări occidentale au apărut universități încă din secolul al XI-lea: Universitatea din Bologna în 1088, Universitatea Oxford în 1096-1167 (care a dat până în prezent 26 de prim-miniștri ai Marii Britanii, zeci de laureați ai premiului Nobel și zeci de șefi de state ale diferitor țări), Universitatea din Paris - Sorbona din 1160-1250, Universitatea Cambridge din Marea Britanie din 1209, Universitatea din Salamanca, Spania, din 1218, Universitatea din Padova, Italia, din 1222. Universitatea din Napoli din 1224, Universitatea din Valladolid din 1241, Universitatea din Coimbra, Portugalia, din 1290 etc. În timpul secolelor noastre întunecate au apărut în statele civilizate și mari academii: Academie Francaise în 1635, Royal Society din Anglia în 1660 etc. În Transilvania, însă, domnea huzurul nobilimii. Un umanist maghiar transilvănean, János Apáczai Csere (1625-1659), cu școli în Apus, a dezavuat complet purtarea iresponsabilă din punct de vedere moral și intelectual a nobililor maghiari, care nu se preocupau nici măcar pentru progresul limbii lor maghiare, nemaivorbind de interesul pentru accederea iobagilor lor la educație și cultură.
Va urma
