Fără să aștepte rezultatul examenului, care i-a fost defavorabil și care s-a afișat imediat după plecarea lui, Sergiu s-a urcat la volanul mașinii Dacia, împrumutată de la unchiul său. Drumul spre casă i-a fost fatal. Un Mercedes cu număr de București i-a “ținut” calea într-o curbă și I-a spulberat. Tinerelul, un neisprăvit, care deținea apartamente “înghesuite” de tat-su în registrele fiscului, s-a ales cu câteva zgârieturi. Dacia nu a avut nicio șansă în fața robusteței teutone și a dotării Mercedesului cu airbaguri. Echipa de descarcerare a reușit cu greu să-l scoată pe Sergiu dintre fiarele contorsionate. În cursul cercetărilor de la fața locului, beizadeaua, insensibil la drama ce se petrecea în fața lui, dădea telefoane după telefoane. În sfârșit, după ce echipa de descarcerare, paramedicii și agenții de circulație și-au terminat ce aveau de terminat, unul dintre ei i-a spus delincventului:
- Ce-ai făcut? Uite cum arată mașinile, un morman de fiare, iar șoferul Daciei nu știu dacă va supraviețui, este în comă profundă. O să ai necazuri mari, pentru că ești vinovat, ai intrat pe contrasens. Ce va zice tatăl dumitale?
- O, nimic. l-am telefonat și i-am relatat ce și cum s-a întâmplat. Mi-a răspuns să stau liniștit că n-o să mi se întâmple nimic și că-mi cumpără un alt Mercedes.
Mama victimei groaznicului accident auto, o turdeancă de patruzeci și cinci de ani, stătea în poziție de drepți, țeapănă de frică sau de supușenie, în tot timpul cât băiatul ei era examinat. Era disperată. Mă urmărea peste tot cu speranța că va auzi de la mine un cuvânt încurajator despre starea fiului ei. Avea fața congestionată, ochii injectați de nesomn și plâns. În tot timpul în care îi relatam despre starea pacientului, își ținea capul în mâini și se clătina, ca și când ar vrea să îmi spună că refuză moartea. Am văzut-o și la patul băiatului. Uneori stătea ca o stană de piatră, cu fața inexpresivă, palidă, cu cearcăne adânci în jurul ochilor, fără nicio reacție. Alteori se uita, fără să-și ia ochii de la monitorul care arăta bătăile inimii. Țiuitura scoasă de “respirator” îi producea contracții ritmice ale mușchilor maseteri, greu perceptibile. Urmărea din când în când liniile de perfuzii. Aveam impresia că număra, picătură cu picătură, lichidul care se scurgea spre vene. Accidentatul, un flăcău de douăzeci și șase de ani, înalt, atletic, era în comă profundă. Palid, cu ochii închiși, aton, zăcea fără nicio mișcare. Era încanulat traheal și ventilat mecanic. Numai toracele se mișca ritmic sub presiunea oxigenului împins și dictat de aparat. Tuburi de perfuzii coborau de pe stativele de la capul lui spre antebrațe și spre dosul palmei și-l cuprindeau de o parte și de alta de îți dădeau impresia unor șerpi care vor să-l înșface, ca în opera statuară “Laocoon”. În această stare era de trei luni, iar mama lui nu s-a dezlipit de patul fiului în tot acest timp. A stat acolo zi și noapte.
- Numai să nu moară, indiferent cum va ieși din această încercare, erau singurele cuvinte pe care le pronunța mama.
Încet, încet starea accidentatului s-a ameliorat, respirația și-a reluat ritmul spontan, iar inima nu mai dădea “rateuri”.
Când liniile de perfuzie au început să se împuțineze, când a fost decuplat de la aparatul care-i susținea respirația și mai ales când coma s-a superficializat, mama a început să spere că fiul ei se va face bine. Stimulii dureroși aplicați pe antebraț sau coapsă provocau reacții de apărare, iar stimulii acustici, indiferent de intensitatea lor, produceau reacții de orientare. Când copilul ei a deschis ochii și a întrebat-o încet și fără vlagă - unde sunt? - ea s-a aplecat ușor deasupra capului băiatului, i-a mângâiat părul și fața și i-a răspuns emoționată, pe un ton blând, ca și când numai ei doi trebuiau să știe secretul - ești aici, cu mama, apoi s-a întors și am văzut-o cum a ieșit precipitată din salon, căutându-și batista prin buzunarele de la halat. Nu a mai putut rezista. Sleită de puteri, s-a oprit după ușă și acolo a poticnit-o un plâns spasmodic, cu sughițuri și cu tiraj zgomotos. Într-un târziu, când starea ei s-a mai domolit, după ce și-a șters obrajii de lacrimi cu podul palmelor, când a dat cu ochii de mine, atât a putut bâigui “mulțumesc”, un mulțumesc înecat și strangulat în gâtlej.
Recuperarea a fost anevoioasă. A durat luni. Efortul depus a meritat. În final, accidentatul a rămas cu un mers care și-a pierdut în parte suplețea și mlădierea.
- Ce este cu mersul acesta?
- Sunt sechele, Sergiule. Nu vei mai putea să participi la olimpiade, la cursele de sprint, dar, în rest, viața îți va fi ca înainte. Care-i ultima imagine rămasă în memorie de dinaintea accidentului?
- În curbă, pe sensul meu de circulație venea spre mine o mașină roșie. Apoi totul s-a stins. Îmi aduc aminte și de examen. Care este rezultatul?
Niciun răspuns. Mama, asistenta medicală și cu mine am rămas în tăcere. În salon se lăsase o liniște jenantă.
Compasul, băieți, compasul și măsurătoarea, c-altfel vin vremuri grele!
(Va urma)
Dr. ONORIU I. CORFARIU
