El era un bărbat dur, cu o voce groasă și o fire aspră. Ea, o femeie delicată, supusă și discretă. Aveau doi băieți pe care-i crescuseră cum putuseră mai bine. Acum erau oameni la casa lor. După ce și-a văzut fiii căsătoriți, femeia a devenit din ce în ce mai tristă. Era pe zi ce trece mai slabă și mai neputincioasă.
Bărbatul, îngrijorat, a mers cu soția la doctori ca să afle de ce suferă. A făcut analize după analize, dar doctorii nu au reușit să-i pună un diagnostic.
Pe când femeia era internată în spital, medicul îl chemă pe bărbat în cabinetul său și-i spuse:
- Soția dumneavoastră, pur și simplu nu mai vrea să trăiască. Noi nu i-am găsit nicio afecțiune majoră, care s-o aducă în această stare.
Bărbatul veni la căpătâiul femeii lui, o luă de mână și-i zise cu voce tremurândă:
- Tu nu trebuie să mori!
- De ce? întrebă soția. Toți oamenii mor...
- Tu nu, îi zise soțul, pentru că eu am nevoie de tine!
- Și de ce nu mi-ai spus-o până acum? întrebă femeia schițând un surâs trist în colțul gurii.
Din acea zi, starea soției s-a îmbunătățit, astfel încât a fost externată după o săptămână. Au trăit până la bătrânețe convinși că totul are un rost atunci când cineva are nevoie de tine.
AUREL VÂGA
