Avem parte de o devalorizare a unor cuvinte, altădată chiar cu greutate, și de ieftinire, până la penibil, a unor simboluri și tradiții. Un prim exemplu, cuvântul român. Mestecat cu nesimțire de cei care ne conduc, din partea unor politicieni sau din partea altor neaveniți fără calificare, dar cu carnetul prețios de partid. Cu cât ești mai fără școală făcută pe bune, mai fără soluții politice, mai populist, cu atât arunci în mai toate propozițiile magia care pare să te salveze și să te facă preocupat de gloată și țărișoară (român, România, românism, românește ș.a.m.d). Când spui/scrii că românii își doresc, românii suferă, România zice, suferă și face alte activități îți asumi o populație rămasă pe metereze, de vreo 18 milioane, ca și cum tu ai adevărul absolut și cunoști dorința sau neputința a milioane de semeni, dintre cei câteva mii (cu îngăduință), pe care îi poți cunoaște într-o viață. Valabil și pentru mândria de a fi român, mândrie apărută după un meci de fotbal cu o țară vecină și din partea unui plagiator român.
De o altă devalorizare se întristează, că de bucurat nu poate fi vorba, drapelul național. Scos la plimbare în orice situație, de orice ins care are chef și când nu e motiv de sărbătoare oficială. Vrei să urli că te unești cu un stat vecin și independent și care are teritoriile care au aparținut cândva României? Scoți drapelul la miting! Vrei să faci scandal cu sindicatul, e bun drapelul în stradă! Vrei să aderi la mișcări legionare sau extrem naționaliste, hop cu drapelul, de parcă nu ai cu cine să lași acasă pe dânsul, ca pe minorul familiei. Fluturatul de drapele, pe care unii mai și comit blasfemia de a le mânji, cu scris sau cu embleme, contravine legii, care spune cum se prezintă și cum se folosește acest simbol național și nu face bine absolut deloc ideii de drapel național, de solemnitate, pentru că drapelul tău național e și al meu și eu nu îl scot zilnic sau nu la plimbare, pentru că am eu chef de protest, de înjurat, de unit și îl respect ca simbol național, nu ca pe simbol de frondă sau mândrie mimată.
Ca să completăm trinitatea dorită de cuvinte, simboluri și tradiții puțin cam devalorizate prin folosire abuzivă: sfințirea. Câtă vreme este vorba de o sărbătoare religioasă este în regulă ca omul în sutană să facă ritualurile cuvenite. Când merge prin birouri, la locuințe, când sfințește țevi, șantiere, cotețe de porci sau autoturisme de lux se aruncă în derizoriu binecuvântarea. Sfințirile sunt și binecuvântări, dar nu toate binecuvântările sunt și sfințiri. Dar asta mai aduce un bănuț. Chiar dacă, în popor, e ochiul dracului!
C. GHEORGHE
