Cam acesta ar fi punctul meu de vedere: Ucraina și Rusia nu ne sunt țări prietene, ambele au ocupat și ocupă teritorii românești, ambele s-au manifestat de-a lungul timpului ca entități inamice. Ucraina ar trebui să fie o zonă “gri” între NATO și Rusia, să cedeze teritoriile ocupate spre România, să rămână în afara UE (oricum nu respectă drepturile minorităților, trâmbițate chiar de UE și, în plus, ar avea o mare problemă cu vestitul MCV, care “seacă” România pe justiție, corupție și criminalitate organizată). Rusia ar trebui să-și retragă Armata a 14-a din Transnistria, lăsând liberă Basarabia din punct de vedere politico-militar, pentru reunirea cu România, și bineînțeles să restituie ce a mai rămas din Tezaurul furat. Spun asta deoarece văd pe net texte corecte despre poziția nefastă a Ucrainei față de România, dar nu și despre poziția nefastă a Rusiei față de România, de-a lungul istoriei.
În același timp, este vitală schimbarea radicală de atitudine a României, din poziția de ghiocel NATO și UE, în una demnă, cu avantaje clare și pentru noi, așa cum o au de exemplu Polonia și Ungaria. Apartenența la o alianță politică sau militară NU trebuie să însemne cedare de suveranitate, ci dimpotrivă, întărirea ei, altfel este vorba de un alt tip de capitulare și de încălcare a propriei Constituții. Rămânerea statului român pe post de băiat bun de trimis de baștani la chioșc după țigări este inacceptabilă.
Referitor la ideea că în Ucraina nu există de fapt niciun fel de război, chiar Putin spune că e război, declarând că desfășoară o “operațiune militară specială” având ca scop demilitarizarea Ucrainei și “denazificarea ei”. Așadar e sigur că demilitarizarea Ucrainei nu se desfășoară telepatic, ci printr-o operațiune armată. Declarațiile oficiale ale Moscovei fac referire la înaintarea trupelor ruse pe teritoriul Ucrainei, cucerirea de obiective militare, orașe etc., tot arsenalul ce ține de un război.
Dincolo de toate, ar trebui să se știe că orice război clasic este însoțit de unul atipic, bazat pe propagandă, manipulare, știri și imagini false. Imaginați-vă un câmp în centrul căruia se bat pe bune două găști, gașca X și Y. Nu întotdeauna filmările pe real favorizează pe X sau Y, așa că fiecare gașcă are operatori foto-video care fac foto-video separat de câmpul de luptă propriu-zis. Își filmează șefii cu bâta în mână, fac regii în care ei sunt mai tari decât ceilalți, pun filme, poze din urmă, de la alte bătăi sau de-a dreptul false, astfel încât imaginea în ansamblu să dea cât mai bine și să încurajeze atât trupa, cât și fanii care se uită pe media. Făcăturile de propagandă ce aparțin lui X sau Y nu înseamnă că X și Y nu se bat și pe bune. Rezultatul este că imaginile reale sunt amestecate cu cele contrafăcute. Cam așa se poartă războiul de când s-a inventat imaginea video și foto, cam din Primul Război Mondial, iar acum, în era internetului, ajungându-se la o reală rafinare, manipularea spre stârnirea compasiunii sau a determinării în luptă fiind maximă.
În ultima sută de ani toate războaiele au avut o componentă de imagini fake, manipulare, propagandă, menite să atragă aliați, simpatie și să diabolizeze inamicul, dar asta nu înseamnă că acele războaie nu s-au petrecut. Așa s-a întâmplat în Irak, Afganistan, Cecenia, Iugoslavia, Georgia, Siria etc., fake-ul nu s-a inventat acum 5 zile.
Consider de asemenea că începerea acestui război imediat după finalul “pandemiei” nu este întâmplătoare. Teoretic, el ar fi putut începe și acum un an sau doi, căci situația relațiilor Rusia-Ucraina era acum doi ani aceeași ca acum. Pe lângă lupta clasică între marile puteri pentru zonele de influență economică, politică, militară, culturală, este și un atac comun al marilor puteri împotriva libertății oamenilor, căci orice război fierbinte este de obicei urmat de unul rece, terenuri propice pentru subminarea drepturilor și a libertăților, pentru monitorizarea și controlul vieții cetățenilor.
Orice dictatură are nevoie de un “suport” justificativ. Unii dau cu “pandemia”, alții cu “încălzirea globală”, alții cu racheta sau tancul, să nu ne imaginăm deci că unii sunt mai buni ca alții, deși toți ne spun că vor să ne salveze de “ceva”. Vă rugăm frumos să nu ne mai salvați, ne descurcăm și singuri! Ipocrizia este maximă în ambele “tabere”, acestea potențându-se practic reciproc, bănuiala mea fiind că, de fapt, există cam o singură echipă, destul de restrânsă, care deleagă diferiți “comandanți de acțiune”, atât spre Est, cât și spre Vest.
În aproape altă ordine de idei, revenind pe la noi: în cazul unui atac armat împotriva României, oricare ar fi el, cu siguranță îi vom auzi pe politicienii care au condus pe rând țara aceasta de 32 de ani încoace, făcând apel la patriotism și la rezistență armată. Îi veți auzi făcând acest lucru tocmai pe ei, cei care au făcut tot posibilul să distrugă, prin politicile lor, și sentimentul național, și Armata, referindu-mă aici inclusiv la industria militară.
Ce rușine mai mare ar putea exista decât ca țara ta să fie apărată în primul rând de trupe străine aliate, în loc să fie apărată de propria armată? Ce statut poți avea în oricare alianță militară, dacă tu, ca stat, nu ai o forță semnificativă? De ce nu am putea avea o forță militară importantă? Pentru că suntem săraci în resurse umane și materiale? Nu, pentru că suntem săraci în resurse politice naționaliste și prea “bogați” în trădători. Crede cineva că salvarea vine din Vest sau din Est? Puterile occidentale își apără propriile interese, Rusia la fel, este vorba de o veșnică bătălie pentru zonele de influență, dusă prin războaie clasice și hibride, de multe ori acestea “producându-se” în același timp, în general cel hibrid (un fel de “virus” ce atacă un stat pe toate planurile “civile”: economic, psihologic, cultural, politic etc.) precedându-l pe cel clasic, spre a ușura șenila tancului pe un teren înghețat, paralizat prin lipsa de reacție. Dacă nu ai o armată și o industrie militară proprie (care este generatoare și de prosperitate economică), indiferent din ce alianță faci parte, vei fi întotdeauna în pierdere.
Soluția, care e soluția concretă?
Păstrarea Duhului Ortodoxiei, renașterea culturală și educațională, pornind de la Mihai Eminescu, și, bineînțeles, o clasă politică majoritar naționalistă și cu adevărat naționalistă.
Cu Dumnezeu înainte!
MIHAI TÎRNOVEANU
