Constat, cu amărăciune, că puțini, foarte puțini oameni, au întârziat în viața mea, rămânând sau reîntorcându-se lângă mine. Și mă mir de ce și pentru ce! Nu știu să-i fi făcut cuiva vreun rău voit. Ba mai mult, mereu am fost nevoit să negociez fiecare clipă de viață trăită și trudită. Multora dându-le răgazul nu numai de a mă uita dar și de a mă regăsi. Din păcate, cu trecerea anilor, mult prea mulți oameni au murit în amintirile mele. Fericirea și norocul meu este că i-a ocolit pe cei dragi ai mei. Gândesc dacă-i cumva adevărat și corect ceea ce mi s-a întâmplat de când mă știu! Pentru că mi se pare că n-am prea știut să-mi trăiesc viața ca lumea, cu toată strădania de a îmbătrâni și trăi frumos până la capăt! De unde învățătura căpătată de la înaintașii mei străbuni: “Greu se mai fac Oamenii Oameni”! Bag seama că mă apropi de capătul lungului și anevoiosul drum al vieții. Iar cum am simțit că mi se tot scurtează timpul “șederii” în această lume ca nelumea, într-un târziu m-am hotărât să aștern pe hârtie întâmplări și gânduri răzlețe, pentru a nu fi uitate definitiv. Știind că, cu timpul, noi, oamenii, devenim o lumânare care stă să-și ardă și puțina feștilă care a mai rămas și aprinsă încă de la ivirea noastră în lume. Și cu toate că a trecut atâta amar de vreme de la îngropăciunea lor, nimic nu-mi astâmpără dorul de părinți, de frați, surori, bunici, unchi, mătuși, veri și verișoare. Dar și de foștii mei colegi de școală și de muncă. La fel și de meleagurile mele natale și Transilvane. Intuindu-mi gândurile și crezul patriotic, cineva avea mare dreptate atunci când mărturisea că dintre toate ținuturile locuite de români și de limba română, Ardealul este o eternă alinare. Pe suprafața lui “jucându-se” marile drame ale poporului român. O trăire tragică și o existență eroică. Sper ca acest mândru și bogat ținut să nu se desprindă niciodată definitiv de marele trunchi al neamului. Fiind un etern zbucium istoric al pământului și locuitorilor săi. Vis neîmplinit pe deplin, niciodată. Nimic nu se uită și nimic nu trebuie dat uitării!
Ce dor mi-a fost, Doamne, să mă întorc în satul meu cu oameni buni, bătrâni și faini! Cu casele și gospodăriile sale presărate printre dealuri și coline! Să trec pragul vechii case părintești și să caut, prin lentilele ochelarilor, pozele cu chipurile bunilor mei părinți și bunici atârnate sub Icoana Maicii Preceste cu Fiul Iisus în brațe. Înadins să-i caut și să-i găsesc dormind odihnitor în cimitirul de lângă bătrâna bisericuță de pe dealul cu meri, peri, pruni, zarzări și nuci. La căpătâiul lor să las o lacrimă fierbinte și să aștern pe morminte regretele mele, luminate de făclia unei lumânări aprinse lângă Sfintele Cruci. Să mă podidească plânsul dorului de părinți, de casa copilăriei și de satul meu natal! Să rătăcesc în neștire pe ulițele lui și să întârziu la vorbe înțelepte cu bătrânii care îmi ies în cale. Să le readuc aminte că sunt fiul rătăcitor al Onului și Victoriței din “Casa de pe Deal, cu vechi și dragi amintiri”. Să-i las să se minuneze cât de mare domn, cu multă carte am ajuns și cât de bine seamăn la chip cu frumoasa și prea buna mea mamă, iar la vorbă și în glas cu vrednicul meu tată, meșter plugar și cantor la biserica în care, copil fiind, băteam toaca cu ciocănelele în “Lemnele cântătoare ale Cerului”. Să le promit că revin curând și pentru totdeauna în satul lor drag și al meu. Că am să înlocuiesc țigla scorojită de pe casă și să dreg gardul îmbătrânit și caferii șurii, gârboviți de poverile anilor. Că în sfintele duminici și în sărbătorile creștine o să mă așez smerit, împreună cu soția, în strana moștenită de la credincioșii mei părinți, ascultând cuminte învățătura predicilor și rugăciunilor tânărului preot al satului, fiul unui nepot de-al meu. Că am să revin la ei, de acolo de unde continui să rătăcesc prin lumea largă! Pentru că oricât de înstărit sau de sărac ai fi, nicăieri nu-i mai bine ca ACASĂ! Și niciodată nu-i prea târziu să te reîntorci acolo de unde ai plecat în anii tinereții! Adică la ai tăi. Oameni omenoși și de suflet. De credință, de limbă și de neam. De cântec popular. De mândre straie românești! Sunt multe țări în lume, iar Patrie, numai una!
Scurt Epilog: Așa a fost, așa este și așa va fi adevăratul plugar român, atâta vreme cât el muncește și trăiește pe acest pământ: gospodar harnic și truditor pe pământul neamului său românesc, în a cărui glie străbună își va găsi și veșnica sa odihnă! Și atunci, la fel ca și acum, va avea obrajii înnegriți de arșița soarelui; zbârciți de necazuri, de griji, de nevoi și de tăcutele dureri ale trupului! Palmele mâinilor sale sunt bătătorite de coarnele plugului și de cozile din lemn ale coaselor, sapelor, greblelor, furcilor, măturoaielor și securilor! El știe mai bine ca oricine că Omul poate muri de moarte bună, de moarte rea, de bucurie, de moarte violentă, de moarte fulgerătoare, de oftică, de teamă, de disperare, de inimă rea, de boală, de singurătate, de uitare, de nepăsare.
IOAN VULCAN-AGNITEANUL
