A fost unul dintre foarte puținii oameni politici de anvergură românească și intelectuală. A luptat până la capăt pentru întărirea identității românești din Transilvania, ca poet, scriitor, om politic, fiind o personalitate complexă și completă în același timp. L-a caracterizat în primul rând demnitatea lui, lipsa compromisurilor, marele lui caracter de om. Nu a trădat niciodată, deși a fost trădat, nu a plecat capul, deși s-a vrut a fi plecat, iar genunchii săi au fost de piatră și nu i-a îndoit decât în fața lui Dumnezeu. În peisajul politic naționalist atunci când a făcut politică propriu-zisă a fost un om rar, astăzi, în conjunctura actuală, ar fi fost unicat, Lazăr Lădariu ar fi fost undeva în vârful unui zgârie nori, față de toți ceilalți de acum, care sunt undeva pe la demisol. Lădariu era un răcnet de leu, nu o ciripitură isterică și nici un clovn de circotecă. Lădariu a fost o personalitate distinctă, nu un carton viu colorat.
Am avut onoarea să-l cunosc încă din 1994, când era directorul cotidianului “Cuvântul liber”, publicație pe care a condus-o până la finalul vieții pământești. Încă de la început m-a frapat generozitatea domniei sale, în sensul cel mai larg al cuvântului. Eu eram un amărât de student care se străduia împreună cu alți colegi să facă câte ceva pentru țară. Domnul Lădariu era și este cea mai mare personalitate a vieții românești din Mureș, directorul celui mai important ziar, pe vremea când presa tipărită avea putere foarte mare, parlamentar, fondator al majorității asociațiilor românești de anvergură națională. Era în acele timpuri un om Mare, cum se spune. Cu toate acestea, atunci când un tânăr de douăzeci si ceva de ani a bătut la ușa lui, a fost primit cu brațele deschise, cu multă căldură românească, deși aveam multe bube în cap din punctul de vedere al “corectitudinii politice”. Colaborator apropiat la ziar în acea vreme era Marius Pașcan (care a păstrat mai apoi direct legătura cu noi), un alt tânăr căruia domnul Lazăr Lădariu i-a dat deplină încredere. Paginile ziarului “Cuvântul liber” au găzduit toate acțiunile Grupului Horea si mai apoi ale Grupului Studențesc Naționalist, gândurile și speranțele unor studenți ce cu greu urcau pe drumul Neamului Românesc. Ne-a fost acordată pe atunci o mare onoare și încredere în același timp, în vremurile în care mai toți se uitau cel puțin circumspect, exprimându-mă eufemistic, la noi, fiind considerați prea de dreapta, prea “extremiști” etc.
Peste ani, același mare Om mi-a deschis din nou ușa împreună cu doamna Mariana Cristescu, când am cerut ajutor pentru prima noastră acțiune importantă pe Calea Neamului, achiziționarea și montarea centralei termice din satul harghitean Doboi, pentru școala românească și Paraclisul Ortodox. “Punțile de lumină” ne-au reunit pe aceeași baricadă de neînfrânt a bătăliei pentru România.
Din Generozitatea marilor români ar trebui să învățăm cu toții, din jertfa lor necontenită, din corectitudinea și caracterul lor. Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, cum bine spunea Bădia Ion Gavrilă Ogoranu, născut pe pământ de 1 ianuarie, zi în care românul nostru, Lazăr Lădariu, s-a născut în Ceruri. “Cu Dumnezeu înainte!”, se aude un strigăt îndreptat către noi!
MIHAI TÂRNOVEANU
TAINA
Scrisă la moartea scriitorului Lazăr Lădariu
Sunt trist. Tristețe din adânc.
Cât din afară? Cât din mine?
Am strâns prea multe să mai plâng?
Sau oricât strâng sunt prea puține.
De fiecare cruce-n țintirim
Se sprijină coroane de tristețe.
E sufletul acelor ce-i iubim
Sau neputința noastră-n alte fețe.
De-ai mai privi, de-ai mângâia,
De-a le-auzi glasul, iubirea,
Sfâșietoare-a constata
Cât de brutală-i despărțirea.
Ești trist? Tăcerea absolută
Stă pavăză pe chipul tău,
Păstrându-ți taina neștiută
Decât de bunul Dumnezeu.
DORIAN MARCOCI
CU OCHII-N PĂMÂNT SINGURĂTATEA PĂȘEȘTE
Doamne,
între două lumi,
cu ochii-n pământ,
singurătatea pășește
zilnic sub cerul tremurat
de un clopot enorm;
Doamne,
lumea-i gata de plecare,
numele nu mi-l mai știu
decât erorile,
doar oglinda cea mare, de sus,
ne mai reflectă ființa fricoasă
sub brazdele fulgerului;
Doamne,
fețele îngerilor
de aici nu se mai zăresc
în inima Universului;
Doamne,
inflamat e meningele vremii,
bolnavi sunt plămânii timpului;
singur aștept
gălbenușul zilei
la orizont răsărind
APROAPE LIBER MĂ SIMT
Aproape liber mă simt,
săgeată înfiorând aerul,
de fiecare dată
în alt ținut
triumfal intrând,
în palmă cu poemul meu
vlăguit;
aproape liber mă simt,
când, în rostogolire bolnavă,
cuvintele fug,
disperată parte din mine
într-o tragică toamnă;
aproape liber mă simt,
când lacrimile nu le mai știu,
iar pasărea peste lagună rotindu-se,
așteaptă acel semn de demult,
al nopții venind;
aproape liber mă simt,
aici,
unde nu-i pană de înger,
aici,
unde încet, s-aude apropiindu-se umbra
LAZĂR LĂDARIU
