Sângele meu apă
albastră
se face,
oglindă-nghețată,
pe unde furtunile
în el s-au topit;
în vin se preface
chiar dacă visul,
albastru
și el,
năpârlit,
își mai sună din tobă
pieile
încă vii.
Bătrâne corăbii
suntem
fără leac
până-n veac,
fără cântec
în zorii de zi.
UNDEVA, PREA DEPARTE
Dumnezeu umblă desculț
prin sângele meu.
Rănile nu mai dor,
urme de ghimpi doar
prin colțul inimii
mai pulsează.
Undeva,
prea departe,
susură
un izvor.
Oare Îngerul strigă:
“Mi-e sete
de mor!”?
MARIANA CRISTESCU
(Din volumul bilingv “Amor prohibit”/ “Amour interdit”, Ed. Vatra Veche 2018)
