Iar evenimentul se petrecea nu oriunde în lume, ci în România Rășinarilor Mărginimii Sibiului și al odihnei veșnice a Sfântului Ierarh Andrei Șaguna. Acel înțelept aromân care, aflându-se pe patul său de moarte, ne-a rugat testamentar să nu ne mai sfădim, ci să ne împăcăm, iubim și întrajutorăm! Sărmanul de el, negândind că n-ai cu cine vorbi, zâzania fiind înnăscută în firea nestatornică și șovăielnică a românului! Ca urmare, ne merităm și apropiata soartă și pedeapsă de a nu mai avea voie să rostim, în limba noastră strămoșească, cele mai dragi și omenești cuvinte de pe acest Pământ: Mamă, Mămică, Tată și Tăticule! Vă întreb pe dumneavoastră, domnilor guvernanți ai lumii: nu vi-se pare prea mare și prea necreștinească această nevrednică pedeapsă cu care vreți să ne apăsați și sufletele și umerii?! De unde și dorința mea, contra prostiilor minților voastre, de a vă povesti cum a început și s-a sfârșit întâia idilă de dragoste din anii tinereței ardeleanului “Tavi”! Iar de nu i-ați văzut niciodată chipul reprodus pe filele vechilor cărți de citit și în cele de rostit rugăciunile creștine ale românilor, încerc să vă spun eu cam cum arăta el în realitate. Și țineți minte că am fost nu numai contemporan cu măria sa, poetul, mai bine de trei ani, dar și că, colegii mei din grupa mare a grădiniței ne încântau auzul cu cântece pe versurile sale. Așadar, să vă spun cam cum arăta chipul matur al îndrăgitului poet rășinărean. De era fotografiat sau pictat, el era înfrumusețat de doi ochi mari, visători, triști și înlăcrimați. Parcă anume brodiți de buna lui mamă și de bunul Dumnezeu să privească, să surâdă și să plângă de sub o lată frunte, ce era cutreierată de multe și diverse gânduri. Iar acei ochi ai săi erau nefiresc de albaștri, de parcă ar fi adunat, între pleoapele și sprâncenele blonde, nemărginitul senin și primăvăratic al cerului. Cel care n-a încetat să scânteieze și astăzi deasupra ulițelor și grădinilor satului copilăriei sale. Cu această imagine pășeam pragul tindei Casei Memoriale a familiei sale, atunci când o bătrânică frumușică și isteață, cu ale ei vorbe domoale și puțin cântate, prindea a depăna întâmplări și povești de demult nerostite din gura sa, spunându-mi în microfonul profesional al Radioului Românesc: “Vedeți poza aia, de pe perete?! De lângă Icoana cu Maica Domnului, cu Pruncul în brațe? În acea fotografie-document se află și Octavian. Era elev în ultimul an la Liceul German din Brașov. Se întâmpla la doar câțiva ani după ce abandonase studiile Liceului Maghiar din Sibiu. Cei de lângă el sunt câțiva dintre colegii săi de clasă”. Și într-adevăr, privind acea fotografie, ușor aveam să-l disting din numerosul grup al băieților. Absolut toți, purtând pe cap chipie cu cozorocul lucios, iar pe mâneca stângă a vestoanelor uniformelor școlare, cusute cu șnur auriu, numerele matricole și denumirea liceului. Era o poză făcută în preajma Rusalilor anului 1900 și a datei absolvirii liceului, iar pe reversul ei sta sigla atelierului brașovean: “Fotto Karl und Weber”. Lesnicios de constatat că distinsa mea povestitoare era tare mândră de chipeșul fecior! Firesc să fie așa din moment ce dânsa era regretata și mult îndrăgita actriță Ilinca Tomoroveanu-Stănescu (n.21 aug.1941 - m.2 mai 2019). Nimeni alta decât strănepoata poetului, din partea surorii mamei acestuia. Prelungind în timp și în spațiu geografic a mea întâmplare rășinăreană, păstrată în memoria imaginii amintitei fotografii-document, cu timpul aveam să aflu începutul și sfârșitul unei romanțate povestioare de dragoste dintre acel chipeș băiețandru, viitor mare poet al neamului său, și o prea frumoasă fată, viitoare dăscăliță-pictoriță: domnișoara Aurelia Rusu (1882-1975), de loc din satul maramureșean Bontăieni. El, pe atunci, avea 19 ani, iar ea 17. Și se brodise astfel încât amândoi să se afle printre invitații de onoare ai unei perechi de miri, cununia religioasă și petrecere de nuntă având loc în așezarea brașoveană Tohanu Nou. Acolo s-au și cunoscut. Și degrabă s-au plăcut, hotărând ca împreună să-și petreacă anii studenției la Budapesta, iar între timp să se căsătorească. Dar n-a fost să fie așa, părinții nelăsând-o pe fată să plece atât de departe de casă. Astfel că anii trec și trec, iar poetul se căsătorește la Sibiu cu fiica unei familii de români bogați, în vreme ce în scrinul secret al domnișoarei Aurelia se îngrămădesc poveștile așternute în 50 de scrisori de dragoste, multe dintre ele trimise pe ascuns de autorul lor. Însă, majoritatea scrise în versuri, între care și cea intitulată “Dăscălița”, dedicată atât acelei iubite, cât și surorii sale din Rășinari. (...) “Copil blajin, cuminte prea devreme, /Sfielnică, bălaie dăscăliță. /(...) Moșnegi, ceteți ai cărților din strană, /Din graiul tău culeg învățătură, /E scrisă parcă 'n zâmbetele tale /Seninătatea slovei din scriptură, /(...) Căci văd aievea întrupat ceaslovul, /În vorba ta domoală și cuminte. /(...) La tine vin nevestele să-și plângă /Feciorii lor la slujbă la 'mpăratul, /Și tu ascunzi o lacrimă 'ntre slove, /În alte țări când le trimiți oftatul (...) /La pragul tău e plină ulicioara /Și fetele își șoptesc în taină: /Ce mâini frumoase are domnișoara. (...) /Tu stai în prag și din frăgar o frunză /La sânul tău s'a pogorât să moară, /Iar vântul spune crengilor plecate /Povestea ta, frumoasă domnișoară...”. Epilog: Peste o lună și câteva zile (sâmbătă, 7 mai 2022) se vor împlini 84 de ani de când poetul rășinărean își doarme somnul de veci în cripta din grădina Castelului Feudal de la Ciucea Țării Crișurilor, ducând cu el în mormânt plăcutul chip și frumosul grai maramureșean al prea sfielnicei dăscălițe. Cea care s-a stins din viață, la vârsta de 96 de ani, în așezarea sa natală, dorind ca pe crucea de la căpătâiul mormântului său să fie gravat un dulce vers din creația mult îndrăgitului ei iubit și poet din anii tinereții sale: “Iar vântul spune crengilor plecate/Povestea ta, frumoasă domnișoară!” Iar acele crengi aplecate umbros și înmiresmat peste mormântul său sunt ale unui tei sălbatic, acum în etate de 47 de ani, coborât de pe poalele înflorate și înverzite ale legendarilor munți maramureșeni ai Gutâiului.
IOAN VULCAN-AGNITEANUL
