Motto: “Când am stat prima dată față-n față cu Nichita Stănescu (mă simțeam de parcă aș fi stat la masă cu Eminescu sau cu Baudelaire) eram la restaurantul Uniunii Scriitorilor cu prietenul Traian T. Coșovei. Am fost atunci atât de intimidat de ochii albaștri, foarte depărtați, ai lui Nichita, încă vreo jumătate de oră n-am putut scoate o vorbă, lucru pe care el l-a luat drept o tăcere ostilă” (Mircea Cărtărescu).
* “Ce bine că ești... e o întâmplare a vieții mele /și atunci fericirea dinlăuntrul meu /e mai puternică decât mine, decât oasele mele, /pe care mi le scrâșnești într-o îmbrățișare /mereu dureroasă. //Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte /lungi, sticloase, ca niște dălți ce despart /fluviul rece în delta fierbinte, /ziua de noapte, bazaltul de bazalt. //Du-mă fericire, în sus, și izbește-mi /tâmpla de stele, până când /lumea mea prelungă și în nesfârșire /se face coloană sau altceva /mult mai înalt și mult mai curând. //Ce bine că ești, ce mirare că sunt! /Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se, /două culori ce nu s-au văzut niciodată, /una foarte jos, întoarsă spre pământ, /una foarte sus, aproape ruptă /în înfrigurata, neasemuita luptă /a minunii că ești, a-ntâmplării că sunt”.
***
* “Rugăciune... Iartă-mă și ajută-mă /și spală-mi ochiul /și întoarce-mă cu fața /spre invizibilul răsărit de lucruri. //Iartă-mă și ajută-mă /și spală-mi inima /și toarnă-mi aburii sufletului /printre degetele tale. //Iartă-mă și ajută-mă /și ridică de pe mine /trupul cel nou care-mi apasă /și-mi strivește trupul cel vechi //Iartă-mă și ajută-mă /și ridică de pe mine /îngerul negru /care mi-a îndurerat caracterul”.
Nichita Stănescu (dat fiind comunismul vremii sale care nu agrea “Divinitatea”) ascundea sub imagini poetice adevăruri religioase pe care el le simțea, le aborda în gândirea sa poetică, într-o formă cunoscută de el. În poeziile de sus, parcă... ar vorbi cu Dumnezeu, cerând, implorând...)
Nichita Stănescu (1933-1985), poet, scriitor, eseist, membru post mortem al Academiei Române.
S-a născut în Ploiești, județul Prahova, din părinții Nicolae și Tatiana, care făcea parte dintr-o familie nobilă din Rusia. Liceul l-a urmat în orașul natal în perioada 1944-1952, după care a urmat cursurile facultății de Filologie a Universității din București, între 1952-1957. A fost considerat unul dintre cei mai mari poeți al secolului XX, făcând parte din lista autorilor canonici, cu o unicitate incontestabilă, profunzime și intensitate remarcabilă. Se află printre poeții cu opere incluse în programa pentru bacalaureat. În anul 1952 s-a căsătorit doar pentru un an de zile cu Magdalena Petrescu, fiind colegi de facultate. În 1962 se căsătorește cu poeta și eseista Doina Ciurea, o altă colegă de facultate, pentru o perioadă de 20 de ani. După alt eșec, nu se mai căsătorește, dar trăiește cu poeta și autoarea Gabriela Melinescu. În anul 1982 se căsătorește cu Todorița Dora, care era mai tânără decât el cu 23 de ani, trăind într-un apartament, marele “acasă”, de 52 de metri pătrați. În ultimii ani ai vieții a înfiat, cu acte în regulă la Starea Civilă, pe micuța Mirela, sora Dorei. Cât privește activitatea literară, a debutat în anul 1957 simultan în revistele “Tribuna” din Cluj și “Gazeta literară” cu trei poezii. Între anii 1957 și 1958 este corector și redactor la secția de poezie a “Gazetei literare”. Debutează în 1960 cu volumul “Sensul iubirii”, iar în 1966 publică, la Editura Tineretului volumul “11 elegii”. În 1969 tipărește Necuvintele, care primește Premiul Uniunii Scriitorilor. Apoi, apare un alt volum, “Un pământ numit România”. Este numit redactor-șef adjunct al revistei “Luceafărul”, alături de Adrian Păunescu, și la “România literară”. În anul 1978 publică volumul de poezii Epica Magna, pentru care primește premiul “Mihai Eminescu” al Academiei Române. Dintre operele incluse în programa de bacalaureat se numără: “Cântec”, “Leoaică tânără, iubirea”, “În dulce stil clasic” și “Către Galateea”.
Este autor de citate celebre: “Oamenii sunt păsări cu aripile crescute înăuntru”; “Cel mai desăvârșit dușman și cel mai mângâietor prieten este propria noastră memorie”; “Dacă nu știi să deosebești iarba după verde și apa după sete, atunci nu-i va fi nimănui dor de tine”; “Noi suntem clipa care trece prin poarta existenței”.
Nichita Stănescu, în scurta-i viață “tumultoasă”, a devenit dependent de alcool, în special de votcă, ceea ce a făcut ca să fie internat la Spitalul Fundeni, în anul 1981. A murit în anul 1983, în zi de 13 decembrie. Rămâne, totuși, după considerentul criticii literare și a publicului larg, unul din cei mai importanți scriitori de limba română pe care el însuși o numea “dumnezeiesc de frumoasă”.
P.S. “Bătrâne, gata!”, mi-a spus până la urmă. “Ai dreptate, sunt cel mai prost poet din lume. Dar hai să stăm de vorbă, totuși, și să ciocnim un pahar ca doi prieteni.” “Dar dimpotrivă”, i-am răspuns, “am tăcut fiindcă vă respect prea mult...” “Haide , lasă-l pe dumneavoastră. Zi-mi TU, bătrâne!” “Iertați-mă, dar nu pot...” Atunci NICHITA s-a uitat la mine mai atent. “Ascultă, tu ești credincios?” “Da, bineînțeles.” “Și te rogi câteodată lui Dumnezeu?” “Da, uneori.” “Și cum îi spui lui Dumnezeu când te rogi, Tu, Doamne, Dumneavoastră, Doamne?” “TU”, i-am răspuns zâmbind, pentru că mi-am dat seama brusc ce vroia să spună. “Și-atunci, dacă lui Dumnezeu îi spui TU, mie de ce-mi zici dumneavoastră? Hai, bătrâne, zi-mi NICHITA, și să fim sănătoși...” (Convorbire între Nichita Stănescu și Mircea Cărtărescu).
Cu dragoste creștinească,
PĂRINTELE ILIE
